Despre Liviu Turcu, altfel

Ioan Matei jurnalist

Într-un număr de săptămâna trecută din "Jurnalul Naţional", domnul Liviu Turcu revine cu câteva consideraţii şi concluzii referitoare la vizita domniei sale în România.
Şi, evident, aproape previzibil, marele specialist în servicii secrete se arată dezamăgit şi chiar revoltat de felul în care a fost tratat de presă şi de către cei cu care a intrat în contact, invocă "atacuri furibunde" într-un "spectacol mediatic grotesc" şi nu se dă în lături să pomenească despre "zarva orchestrată pentru a distruge credibilitatea lui Liviu Turcu".
La vremea respectivă nu am scris niciun rând despre prestaţia lui Liviu Turcu, din cel puţin două motive. Primul ar fi acela că sunt un novice în materie de servicii de informaţii, al doilea motiv ţine de avalanşa suspectă de scenarii care s-au ţesut în jurul acestui caz. La fel ca şi în alte situaţii, prea multe scenarii, explicaţii şi justificări nu fac altceva decât să ascundă adevărul. Şi, până la această oră, adevărul, ca finalitate a ceea ce ne-a prezentat Liviu Turcu, este unul singur: nu există nici măcar un caz de deconspirare, limpede şi documentat, furnizat de marele specialist în spionaj şi contraspionaj. Altfel, liste şi scenarii de genul celor livrate de dl Turcu poate întocmi, cu sutele, până şi cel mai neiniţiat gazetar din România. Şi-atunci, dacă vizita domniei sale s-a dovedit a fi, iată, goală de conţinut, fie-mi permis să prezint o opinie personală legată de motivaţia şi resorturile acestui "spectacol".
Liviu Turcu spune că a venit în România pentru a oferi informaţii şi clarificări care să ducă la o reformare morală a clasei politice româneşti. Cât de mult "s-a purificat" clasa politică în urma acestei vizite nu este greu de observat. Alţi comentatori s-au lansat în explicaţii şi mai întortocheate, deci mult mai greu de demonstrat. Unii au spus că Liviu Turcu ar fi trimisul nu ştiu cărui serviciu secret străin, alţii, dimpotrivă, că vizita sa a fost o comandă politică internă, că un anume partid, chiar şi preşedintele Băsescu, ar avea interes să-şi compromită adversarii. Iarăşi, posibil, probabil, însă aproape imposibil de dovedit.
În ce mă priveşte, cred că explicaţia este mult mai simplă şi ţine de statutul de emigrant al domnului Turcu, de frustrările şi lipsa de perspectivă care derivă din această postură. Nu este nici primul, nici ultimul român trăitor în străinătate care se pogoară peste ţară cu dezvăluiri senzaţionale şi soluţii miraculoase. Asemenea "vindecătorilor" şi "bioterapeuţilor" de la Chişinău, care bântuie prin ţară cu oferte de leacuri şi tratamente pentru bolile incurabile, tot aşa, din când în când, şi Occidentul ne returnează binevoitor mafalde specializate în purificarea naţiei. (A nu se înţelege de-aici că aş avea ceva cu românii care şi-au găsit menirea şi s-au împlinit pe alte meridiane. Consideraţie şi respect atât pentru "căpşunarii" din Spania, cât şi pentru softiştii şi savanţii români, oriunde s-ar afla.)
Despre Liviu Turcu însă nu cred să fi rupt gura târgului, în străinătate, cu vreo specializare de excepţie şi nici nu sunt convins că ar mai avea prea multe de oferit în materie de servicii secrete. Obişnuit mulţi ani să se afle în capul trebii şi în miezul evenimentelor în ipostaza de lucrător şi de şef în serviciul român de informaţii externe -, domnia sa trăieşte de ceva vreme o dramă asemănătoare cu aceea a unui fotbalist cândva celebru; nici nu şi-ar agăţa definitiv ghetele în cui, dar nici nu se vede convocat la lot, pentru un meci cât de cât important. Şi-atunci, chibiţează de pe margine, dă sfaturi pe care nu i le-a cerut nimeni, face galerie, nu atât pentru încurajarea vreunei echipe, cât mai ales pentru a atrage atenţia asupra propriei persoane.
Dacă apariţiile publice ale lui Liviu Turcu n-au adus nicio noutate în zona deconspirărilor, grija domniei sale pentru imagine a fost desăvârşită: discursul studiat, deşi calp, condescendenţă şi distanţă faţă de presă în doze rezonabile, expresie fizică şi ţinută bine gândite şi controlate în amănunt. La sediul CNSAS, după mărturisirile lui Mircea Dinescu, Liviu Turcu a refuzat un pahar cu apă şi a cerut să i se aducă o sticlă nedesfăcută. Adică, vezi Doamne, noi, spionii... Pentru un aşa gest mitocănesc ar fi trebuit dat afară din incintă! Nu se face să accepţi invitaţia cuiva şi apoi să suspectezi gazda că vrea să te otrăvească. La el în casă şi cu presa la uşă! Sunt însă sigur că şi acel refuz a fost pentru impresie artistică, era conţinut în scenariu.
Din această perspectivă, Liviu Turcu şi-a atins scopul. Ieri, un necunoscut pe străzile New York-ului, astăzi, vedetă în România, râvnit şi agăţat de majoritatea gazetelor şi a posturilor de televiziune. Se va hrăni o vreme din acest eveniment, va răsfoi împreună cu prietenii ziarele în care a fost cap de pagină, va adormi uitându-se la casete cu emisiuni înregistrate, cu şi despre Liviu Turcu. Apoi, peste un timp, dacă împrejurările o vor cere, va reveni cu alte dezvăluiri, va pune la cale vreo altă facere de bine. Evident, din patriotism.