Cum au intrat căsătoriile gay în Biserica din Danemarca?

„Concediaţi preoţii care discriminează!”. Aceasta este fraza care surprinde cel mai bine nocivitatea relaţiei mult prea strânse între Biserică şi Stat. Efectul toxic s-a văzut în 2012: Statul danez a obligat Biserica Naţională să oficieze căsătorii între persoane de acelaşi sex. Dar nu avem de-a face cu un act de brutalitate, cum v-aţi putea închipui la prima vedere. Dimpotrivă.

Fraza de mai sus a fost rostită, în 2007, de către Ministrul Ocupării Forţei de Muncă de atunci, Claus Hjort Frederiksen. Ea a sintetizat cel mai bine efectul toxic al transformării preoţilor în simpli funcţionari de stat, atunci când relaţiile dintre Biserică şi Stat devin mult prea strânse.

O demonstraţie a nocivităţii conceptului „Biserică de Stat” s-a produs în 2012: Parlamentul danez a aprobat o lege prin care Biserica daneză de Stat (Biserica Evanghelică Luterană) este obligată să oficieze căsătorii între persoane de acelaşi sex. Dar decizia nu denotă un act brutal din partea Statului, ci este evoluţia unei relaţii istorice, în care Biserica a fost, încet, încet, înghiţită de Stat, în parte şi datorită secularizării ei interne.

În 1536, Luteranismul devine Biserică de Stat în Danemarca. În 1848, ea devine „Biserică a poporului” (Biserică Naţională). Astfel, monarhul şi Parlamentul devin autoritatea conducătoare în Biserică. În 1916 se creează Ministerul Afacerilor Eclesiale, care are în responsabilitate administrarea Bisericii Naţionale. În chestiuni de doctrină, episcopul are ultimul cuvânt de spus, Danemarca având 12 episcopi.

La 1 ianuarie 2014, 78,4% dintre danezi erau credincioşi ai Bisericii Naţionale (cifra a scăzut de la 91,6% în 1984). Aceştia plătesc o „taxă pe credinţă” către bugetul naţional, de unde banii merg mai departe către Biserică. În plus, Biserica asigură şi serviciul de „evidenţa populaţiei” în privinţa numelui şi a schimbărilor de nume, a naşterilor şi a deceselor precum şi a statutului marital. Aşa se explică faptul că decizia recentă a Parlamentului arată mai mult o reglementare administrativă internă a Statului danez, care consideră Biserica parte a aparatului administrativ de Stat.

În chestiunea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, istoria arată o secularizare internă a Bisericii. În 8 februarie 1973 un preot danez (Harald Søbye) a oficiat slujba de căsătorie a unui cuplu de bărbaţi, la provocarea taboidului Ekstra Bladet, care, în goană după audienţă, a titrat „Prima căsătorie gay din lume”. Apoi, în 25 februarie 1973 a făcut acelaşi lucru pentru un cuplu de lesbiene, dar de data aceasta într-un studio de televiziune. Autorităţile au investigat situaţia şi au declarat că ceea ce a făcut preotul nu este ilegal, în virtutea statutului său clerical. Aşa că, în următorii 15 ani, clericul danez a mai oficiat 210 slujbe de căsătorie (sau simple binecuvântări) pentru cupluri de acelaşi sex.

În 1989, Danemarca a fost prima ţară din lume care a legalizat parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex. Imediat s-a pus problema dacă Biserica, în calitate de „serviciu al stării civile”, îşi poate acorda sau nu binecuvântarea. După 10 ani de discuţii, în 1997, episcopii danezi au declarat că o căsătorie se poate oficia doar între un bărbat şi o femeie dar acest fapt nu poate fi afectat de realitatea socială conform căreia anumite persoane aleg să trăiască în comuniune responsabilă şi aprobată de societate, cu persoane de acelaşi sex. Prin urmare, Biserica daneză a decis să acorde doar o binecuvântare acestor cupluri, menţinând opoziţia faţă de instituirea unei slujbe oficiale în acest sens.

În 2004, primul ministru Anders Fogh Rasmunssen a declarat că ar fi de acord ca Biserica să oficieze slujbe de căsătorie pentru homosexuali, dar a menţionat că vorbeşte în calitate de persoană fizică, nu de prim-ministru. Sondajele au arătat însă că, dacă în 2004, 60% dintre clericii danezi erau împotriva oficierii unei slujbe oficiale pentru persoanele de acelaşi sex, în 2011, surprinzător, 62% dintre clerici susţineau căsătoriile homosexuale şi în Biserică. Probabil era un efect al faptului că, în acelaşi an, 75,8% din populaţia daneză susţinea căsătoriile homosexuale în Biserică. Dar şi al deciziilor Bisericilor Naţionale din Norvegia (2008) şi Suedia (2009) de a permite oficierea căsătoriilor religioase între persoanele de acelaşi sex.

Prin urmare, inevitabilul s-a produs: în 15 iunie 2012, Biserica Naţională daneză a luat decizia de a oficia slujba căsătoriei religioase şi persoanelor homosexuale, 11 episcopi fiind pentru şi doar unul împotrivă. Se lasă libertatea fiecărui cleric de a decide dacă va oficia sau nu această ceremonie religioasă, în schimb obligă pe episcopi să găsească un înlocuitor în cazul unui refuz, astfel încât cuplul să nu rămână fără ceremonial religios. A doua zi după această decizie, pe 16 iunie, un cleric danez a oficiat prima ceremonie de acest fel. Internetul găzduieşte cadre video de la eveniment.

La data adoptării legii, Ministerul Afacerilor Eclesiale era integrat în cadrul Ministerului Egalităţii de Gen, al Bisericii şi al Cooperării Nordice, ministru fiind Manu Sareen, un originar din India binecunoscut danezilor pentru promovarea drepturilor minorităţilor gay.

Iată deci, istoria unei ştiri, care a părut multora ca o siluire a Bisericii daneze. Dintr-un anume punct de vedere, n-aş putea-o numi decât „auto-siluire”, căci, aşa cum am aflat, nimic nu s-a făcut fără ştirea sau fără voia clericilor luterani danezi. Este rezultatul logic al unei relaţii mult prea toxice, după mine, între Stat şi Biserică. Se pare că episcopii danezi s-au comportat mai mult ca nişte politicieni, mergând după preferinţele schimbătoare ale publicului şi ale politicienilor şi uitând să propovăduiască în mod constant valorile propriei teologii. Nu cred că e bine să îţi încalci principii teologice pentru nişte beneficii lumeşti, căci asta s-ar putea numi apostazie.

Prin părţile noastre însă n-am de ce să-mi fac griji. Chiar dacă unii clerici ai BOR (majoritară ceva mai multişor decât Biserica daneză) îşi închipuie că simfonia bizantină poate avea numai beneficii şi visează că ei sunt intangibili, deasupra legilor civile (o neinspirată denaturare a raportului dintre creştinism şi legile statului), sunt convins că Ortodoxia românească nu va ajunge vreodată Biserică de Stat. Un motiv simplu ar fi acela că politicienii noştri sunt inabili în a se „înfrăţi” atât de strâns cu clericii. Dar mai sunt şi altele, desigur.

De pildă, nu-mi pot închipui Sinodul BOR luând decizii după modelul politic al episcopilor danezi, norvegieni sau suedezi, chiar dacă presupunem, prin absurd, că majoritatea cetăţenilor şi politicienilor ar susţine căsătoriile gay; similar, nici pe Remus Cernea ajungând Ministrul Egalităţii de Gen şi al Cultelor sau măcar Secretar de Stat pentru Culte.