Costă şi pute

Conducem în topul celor mai sufocante ţări pentru mediul de afaceri.

România plăteşte de patru ori mai multe impozite faţă de media globală, iar un antreprenor pierde 202 ore pe an, stând la cozi pentru a-şi plăti birurile către stat.

Cool! N-o spun eu, ci experţi care au întocmit raportul Paying Taxes 2010, realizat de PricewaterhouseCoopers şi Banca Mondială.

În fraza asta stă o parte din amprenta naţional-românească a falimentului. Aici am face bine să căutăm istoria pierdută a celor 20 de ani de la Revoluţie încoace. Sigur, cu o condiţie: dacă vrem să învăţăm ceva din lecţiile trecutului şi să croim destinul următorilor 20 de ani. Altfel, nu ne răpeşte nimeni plăcerea de a ne ruina de unii singuri, indiferent de câte ori am lua-o de la capăt.

Aşadar, pentru acei visători pasionaţi de vremuri mai bune, ce ne spune lecţia trecutului? Că un român care a încercat să pună ceva pe picioare în ţara asta a primit de la stat muuuultăă, muuuultăă bătaie de joc.

E valabil pentru orice spirit întreprinzător. Fie că e vorba de chioşcari, ceasornicari, ciobani, constructori de case, faianţari, fermieri, intermediari, importatori, exportatori, creiere IT, stomatologi.

Practic, după ce Revoluţia a descătuşat energiile creaţiei financiare, guvernele de după 1990 şi-au hrănit incompetenţa şi clientela călărind afacerile mici şi mari. Aşa s-a născut marea sugativă naţională pentru supt sângele privatului, denumită sofisticat BIROCRAŢIE.

În loc să devină profesionist şi folositor mediului privat, aparatul birocratic a crescut ca o tumoare pe corpul născut viu al întreprinzătorului. Azi, când criza ne-a dat arama pe faţă, auzim inevitabil discursuri despre tăierea acestei tumori şi rescrierea statului.

Sună a vorbe goale câtă vreme statul s-a comportat taman pe dos. Mai mult, majoritatea soluţiilor imaginate de politicieni vorbesc despre o cocoşare şi mai mare a firmelor. Asta, în timp ce multe ţări folosesc foarte dibace relaxarea fiscală ca antidot împotriva molimei financiare.

Nu întâmplător, clasamentul pe care îl publicăm astăzi în pagina 44 ne plasează în postura de maeştri ai impozitării de-a lungul şi de-a latul Uniunii Europene. Conducem în topul celor mai sufocante ţări pentru mediul de afaceri, cu nu mai puţin de 113 taxe mari şi late puse în spinarea firmelor. „Şi, care-i treaba?", se vor întreba minţile finanţiste care fecundează periodic acte care sporesc toxinele fiscale. Las' că se descurcă ei privaţii! Şi da, şi nu.

Unii, care nu mai au de unde să taie, au tras deja obloanele. Alţii încă mai luptă. Dar clasamentul respectiv produce deja efecte. Într-o lume în care marii investitori cern pe sită fină ţările în care să-şi vânture banii, România duhneşte urât. Ştampila „ţară plină de taxe şi impozite" îi ţine la distanţă pe băieţii plini de conturi doldora pe care vrem să-i ademenim cu business-uri în casa noastră - patria.

Nu ştiu cum reuşim, dar prea avem un ambâţ teribil de a transmite mesaje gen „România mereu respingătoare". Deunăzi, citeam că Europa ne-a mai pus o etichetă urâtă: România - cea mai coruptă din UE. Altă duhoare greu de suportat! Oricum, nu-i pasă nimănui de schimbarea brandului de ţară care costă şi pute. Suntem prea ocupaţi în interior să tot votăm...