Confuzii alarmante

Deosebirile dintre naţionalism şi patriotism

Auzim tot mai des din gura unor politicieni sau a unor jurnalişti, de televiziune, îndeosebi, următoarea constatare, în bună măsură retorică prin nuanţa de falsă enervare: „în zilele noastre, nu mai ai voie să-ţi arăţi dragostea faţă de România“.

Enervarea jucată sugerează că o astfel de declaraţie ar avea parte de o reprimare imediată de către tot soiul de neiubitori de ţară şi de neam, ceea ce ar reprezenta un pericol pentru viitorul nostru. Aşa se face că ea a devenit un paradoxal slogan naţionalist. Care nici măcar nu reflectă cu adevărat realitatea.

În definitiv, nimeni nu-i opreşte pe Marian Munteanu sau pe Rareş Bogdan, precum şi pe simpatizanţii lor, să se pronunţe în acest fel, de câte ori poftesc şi, eventual, la ore de vârf, mai mult, găsind totdeauna urechi să-i audă. Sinceri sau nu, ei sunt pe deplin convinşi în sinea lor că sloganul cu pricina aduce capital electoral politicienilor şi prestigiu moral jurnaliştilor.

Tabere vrăjmaşe

Să privim lucrurile sine ira et studio. Ceea ce mă alarmează pe mine şi bănuiesc că şi pe alţii care sunt departe de a putea fi învinuiţi că nu-şi iubesc ţara este un anume subtext, aş zice, istoric şi ideologic al constatării cu pricina. Să remarcăm că nu e prima oară când o astfel de declaraţie tinde să ne împartă în două tabere vrăjmaşe: una, a patrioţilor, care ar fi împiedicaţi să-şi afirme iubirea de ţară,  şi alta, a nepatrioţilor, care i-ar condamna pentru asta. Între războaie, acest fel de segregaţie a avut o bază etnică foarte clară. Catastrofalele urmări le-am învăţat la şcoală. Aşa că ar face bine cei care se plâng de „interdicţia“ cu pricina să deschidă cartea de istorie.

În al doilea rând, eu cred în banalitatea că nu declaraţiile ne fac patrioţi, ci faptele, iar fiind vorba de intelectuali, valorile pe care pariază în operele lor, oricare ar fi acestea, reprezintă singurul criteriu valabil. Nu suntem ţinuţi de nicio lege morală să ne declarăm această iubire cu surle şi tobe. Mai ales că abia acest tam-tam face suspect sentimentul cu pricina. Şi apoi, reţinerea în declaraţii nu poate ofensa sentimentele nimănui, în vreme ce scandarea lor este un fel de a-i arăta cu degetul pe cei care n-ar fi fiind patrioţi, gest urât, indiferent de care este degetul cu pricina. Sentimentul patriotic este, ca şi cel religios, o problemă de conştiinţă a fiecăruia.

În al treilea rând, eu împărtăşesc ideea unui cunoscut scriitor francez, care scria: „Patriotism înseamnă dragoste de ai tăi, naţionalism înseamnă ură faţă de alţii“. Aşadar, eu nu-i consider defel patrioţi pe naţionalişti. În definitiv, ei sunt cei care, în loc să-i iubească pe ai lor, îi dispreţuiesc şi îi urăsc pe ceilalţi. Ţara nu e o abstracţie ideologică: o iubim cu tot ce este al ei. Să mai spun ce risc enorm comportă confundarea  iubirii de ţară cu iubirea de neam? Xenofobia şi antisemitismul îşi află cuibul călduţ în această confuzie. Sunt surprins neplăcut de fiecare dată când politicienii, demnitarii sau oamenii simpli fac reverenţe, mai ales de Sărbători, românilor consideraţi generic, şi nu cetăţenilor acestei ţări, ca şi cum în România n-ar trăi şi alte naţii.

O atitudine antisistem

O altă confuzie alarmantă este aceea, de asemenea curentă după instalarea guvernului de tehnocraţi, între societatea civilă şi vocea străzii. Să ne amintim de invitaţia pe care preşedintele Iohannis a făcut-o protestatarilor din Piaţa Universităţii. Cei prezenţi la Cotroceni, şi, pe urmă, în studiouri de televiziune, făceau parte din cel puţin două categorii de manifestanţi: tineri, majoritatea, fără vreo altă legătură între ei decât prezenţa în Piaţă şi reprezentanţi ai unor ONG-uri şi ai altor asociaţii sau fundaţii care formează ceea ce numim îndeobşte societatea civilă.

Vocea străzii trebuie ascultată de politicieni, dar, în nici un caz, nu poate fi urmată în mod nemijlocit.

Cei dintâi aveau revendicări generale, contradictorii şi deseori naive. Nu vorbeau evident toţi aceeaşi limbă. Lozincile expuse conţineau şi ele un amalgam alcătuit din mai numeroase nemulţumiri decât propuneri utile. În fond, tinerii nu prea ştiau nici ei ce vor. Cuvântul de ordine părea să fie demisia! A guvernului, desigur. Iar atitudinea generală, un refuz global al clasei politice. Atât şi nimic mai mult ar fi fost suficient să le fie privite cu spirit critic revendicările, care aveau ca notă comună o atitudine antisistem. Fenomenul nu constituie o exclusivitate românească. El e răspândit în întreaga lume. Cazul Trump arată că nici SUA nu sunt cruţate.

Reprezentanţii societăţii civile, oricât ar fi aceasta de neomogenă, acoperă o gamă întinsă şi variată de preocupări, de care formaţiunile politice se folosesc la nevoie. Vocea străzii trebuie ascultată de politicieni, dar, în nici un caz, nu poate fi urmată în mod nemijlocit. Strada desface guverne, cum s-a văzut, dar nu face guverne. Mi s-a părut ciudat de aceea să aud din gura unui fost ministru că el este vocea străzii. Nici măcar vocea societăţii civile, cu care, în mod evident, ministrul confunda strada. Cum să-şi alcătuiască un ministru programul plecând urechea la vocea străzii? Iată o pretenţie demagogică şi nimic mai mult. Strada neagă aproape totul şi nu afirmă mai nimic. Ea face opoziţie sistemului, dar, din păcate, nu în numele individului, ci în numele unei colectivităţi anonime şi lipsite de spirit critic.

Ambele confuzii ar fi trebuit să tragă un semnal de alarmă. Lecţia care se cădea învăţată după evenimentele din toamna trecută, dacă nu cumva după toate manifestaţiile antisistem din ultimii câţiva ani, era cu totul alta decât aceea care a condus la schimbarea guvernului.