Am vrut să scriu în multe feluri despre ce s-a întâmplat la Vaslui şi despre ce s-a întâmplat în societatea românească în continuarea acelui eveniment. Am tot ezitat până în momentul cînd am citit comunicatul de presă al spitalului de psihiatrie Socola din Iaşi. Citez de pe pagina de facebook a acestei instituţii:

În urma mediatizării cazului, conducerea Institutului de Psihiatrie „Socola” Iaşi s-a sesizat în vederea acordării asistenţei psihologice şi psihiatrice prin deplasarea la domiciliul tinerei a echipei mobile. Echipa care intervine este formată din: medic psihiatru, psiholog, asistent social şi asistent medical, fiind însoţit (sic!) şi de directorul de îngrijiri medicale al Institutului de Psihiatrie „Socola” Amalia Iuraşcu. „Institutul de Psihiatrie „Socola” Iaşi este coordonator metodologic a (sic!) tuturor secţiilor de psihiatrie din zona Moldovei şi din acest motiv ne-am sesizat să intervenim cu echipa mobilă la un asemenea caz. Tânăra care a trecut prin această tragedie are mare nevoie de consiliere de specialitate şi nu dorim decât să ne facem datoria.

Conceptul de echipă mobilă în psihiatrie este unul din pilonii îngrijirilor moderne de sănătate mintală. Pionierii acestei intervenţii în România au fost profesioniştii de la Spitalul de Psihiatrie din Câmpulung Moldovenesc. Pacienţii externaţi sau cei diagnosticaţi cu boli psihice grave pot primi vizita unei asemenea echipe, pentru a-i ajuta să îşi administreze medicaţia şi chiar să facă faţă unor episoade acute de boală, evitându-se o reinternare în spitalul psihiatric. Pentru cei mai grav bolnavi, o asemenea echipă poate să ofere asistenţă non-medicală – să îi înveţe să gătească sau să facă şi să menţină curăţenia casei, totul în scopul evitării spitalizării. Echipa acţionează pe o arie restrânsă, pentru a se putea interveni rapid şi constant. Prezenţa lor este discretă, pentru că un diagnostic psihiatric este o marcă de stigmatizare chiar şi în societăţi mai avansate decât a noastră.

Am încercat să îmi imaginez cum se va întâmpla această „consiliere psihologică”, cum vor intra în casa familiei cu pricina şi psihiatrul şi psihologul şi asistentul social. Cum îşi vor explica prezenţa: „Am văzut la televizor că aveţi mare nevoie de consiliere”? Oare vor sta de o parte şi de alta şi îi vor spune victimei, acum devenită pacient psihiatric, să fie tare, pentru că totul va fi bine? Oare asistenta medicală va aştepta la uşă, să fie chemată în cazul în care domnul doctor vrea să administreze pacientei o injecţie? Şi doamna director de îngrijiri medicale ce va face? Cum îşi va dovedi experienţa de coordonare metodologică? Toate victimele unui viol din zona Moldovei primesc vizita autosesizată şi pre-anunţată pe facebook a echipei mobile sau, din nou, această fată şi tragedia pe care a trăit-o sunt marfă de exploatat pentru un câştig de imagine?  

Societatea românească dă buzna în viaţa acestei familii din Vaslui şi absolut toţi, de la Iuraşcu la Măruţă, consideră că îşi fac datoria. Când, de fapt, singurul lucru realmente necesar în acest moment este să se facă linişte, să tăcem. Să ne cerem scuze. Să ne retragem, să închidem uşa. Să facem loc acestei familii să plângă. Să-i lăsăm în pace.

Şi să punem pe colţul mesei din sufragerie un număr de telefon al unui psiholog de la un centru, nu de coordonare metodologică pe toată Moldova, ci cât mai aproape de casă – pentru momentul în care vor putea să se uite la monstruoasa experienţă pe care viaţa le-a hărăzit-o. Şi această muncă, numită nu degeaba travaliu, la fel ca munca unei gravide, va dura luni, poate ani, pentru ca o nouă persoană să se nască din cenuşa tragediei îndurate.

Aşa că dacă dorim realmente să facem ceva, ar trebui să ne punem întrebarea ce a favorizat producerea unui asemenea eveniment?

Şi mă tem că nu există o sută de psihologi în această ţară care să ştie să lucreze cu oameni care au trăit experienţe intens traumatice. Aşa că dacă dorim realmente să facem ceva, ar trebui să ne punem întrebarea ce a favorizat producerea unui asemenea eveniment? Şi ce am putea face pentru a preveni repetarea lui? Atunci am putea să ne gândim la ore de educaţie sexuală în şcoli, la formări în terapia traumei pentru personalul din Direcţiile de Asistenţă Socială, la un cod etic al jurnalistului şi la mereu amânata reformă a serviciilor de psihiatrie din România care ar trebui să înceapă cu închiderea marilor spitale psihiatrice de tip azilar şi redistribuirea asistenţei psihiatrice în comunităţile mici, ca să nu mai asistăm la spectacolul penibil al descălecării domnilor de la Socola la Vălenii din Vaslui.