Când statul trebuie să rezolve chestiunea doicilor cărora le vine ciclul în plin alăptat (I)

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Susţinătorii iniţiativei private au invocat povara celor cinci decenii de comunism, urmate de cele două decenii de FSN-ism vecin cu neocomunismul.

După aproape două decenii de dominare a tezei potrivit căreia statul trebuie să gândească pentru noi, s-au ivit şi s-au afirmat, chiar dacă timid, voci care spun că s-ar cuveni să lăsăm şi iniţiativei private dreptul de a-şi spune cuvântul. Confruntaţi cu incredibila rezistenţă a românilor la contestarea statului-tătuc, susţinătorii iniţiativei private au invocat povara celor cinci decenii de comunism, urmate de cele două decenii de FSN-ism vecin cu neocomunismul. E însă această credinţă în statul-tătuc rodul doar al ultimelor şapte decenii de realitate a individului asistat? Caragiale ne răspunde prompt: nu. Pentru că în anul de graţie 1909, scriitorul satiric lua peste picior năravul românilor de a aştepta şi, mai ales, de a pretinde ca statul să se gândească la toate problemele lor: de la cea a agriculturii până la cea a doicilor cărora le vine ciclul în plin alăptat.

Schiţa se numeşte „Iniţiativă..." şi a fost publicată în „Universul" din 27 martie 1909. Ieşind la plimbare, Caragiale întâlneşte câţiva amici.  Primul e „nenea Stasache, unul dintre marii noştri agricultori". „Nenea Stasache" îşi asumă din start o ipostază cetăţenească - clişeu denunţată satiric de Caragiale şi în alte schiţe („Situaţiunea", de exemplu): cea de pesimist în privinţa situaţiei economice, în general, şi a situaţiei din agricultură, în special.

„- Stăm rău, foarte rău, domnule!... Statul nu vrea să se gândească!... Nu este nicio încurajare; ba, putem zice că este chiar o persecuţiune... Şi asta - să-mi dai voie să-ţi declar - este trist, nu numai pentru noi, agricultorii, care nu suntem capabili să mergem cu egoismul pân-acolo; este trist pentru ţară; căci, în definitiv, noi plugarii suntem, ca să zic aşa, topor de oase; noi ăştia devastaţii...".

De remarcat că nenea Stasache se plânge c-o duce rău. Deşi, după cum replică imediat Caragiale, n-are motive s-o facă:

„- Pe d-ta, zic eu, nu te-a devastat".

Unui brav român precum agricultorul nostru o asemenea observaţie îi provoacă o scoatere din minţi. Drept pentru care nenea Stasache se lansează într-o logoree de tip Rică Venturiano:

„- Te rog, nu mă-ntrerupe; lasă-mă să termin... Noi ducem greul ţării ăştia, care fără noi, ce să zicem?... Parcă n-ar mai merge, să fluieri numa din buze şi să umpli doldora punga statului, din care pe urmă să vie şi să sugă ţâţă atâtea lipitori declarate şi clandestine, care trăiesc pe spinarea noastră, care, vai de capul ei! numai sufletul nostru ştie!... Nu, domnule, până nu vine statul cu o lege nu mai merge!... Statul trebuie să se gândească serios!"

Altfel spus, potrivit lui nenea Stasache - „unul dintre marii noştri agricultori" - dificultăţile cu care se confruntă  nu atât agricultura, cât mai ales el, „marele agricultor", trebuie soluţionate prin intervenţia statului. De dragul controversei poate, sau, mai ştii?, poate pentru că aşa gândeşte, Caragiale îşi îngăduie o observaţie:

„- Nene Stasache, nu s-ar putea să lăsăm statul şi să-ncercăm o îmbunătăţire prin - cum să zic? - prin iniţiativă privată?"

O replică, oarecum timidă, o observaţie pe post de nuanţă. Reacţia interlocutorului?

„- A! carevasăzică, şi d-ta eşti d-ei cu iniţiativa privată?... Îmi pare bine!... Mersi!...

- Mă iartă, nene Stasache, zic eu, să-ţi spun drept, nu cunosc chestia şi...

- Apoi, dacă nu cunoşti chestia, mă-ntrerupe el şi mai iritat, de ce te pronunţi?... că toţi dv. vă pronunţaţi fără să cunoaşteţi chestia... Nu, domnule!... Asta, nu noi, eu şi cu d-ta; asta, statul trebuie!... înţelegi?"

Drept pentru care îi cere publicistului  Caragiale, personajul schiţei, să pornească o campanie de presă pentru ca statul „să se gândească serios" la situaţia grea a agriculturilor. (Continuare în ediţia de luni, 9 mai) 

Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite