Mai întotdeauna când mă duc prin deplasări în diferite colţuri ale ţării mă întâlnesc cu o droaie de barii care, mai toţi, se împăunează cu titlu de „şef”. De foarte multe ori, ăia de la talpa comunităţii nici nu au auzit de ei sau dacă au auzit, îi înjură de mama focului considerându-i nişte hoţi şi nişte parveniţi care folosesc amărăciunea lor pentru a hrăni propria lor bunăstare. Cei care chiar ştiu ce trebuie să facă, şi o fac cu dedicaţie şi profesionalism, sunt în eşalonul trei, prizonieri ai reţelelor de influenţă croite de barii, care fac cam orice pentru a-şi conserva puterea cu care sunt mandataţi. Mulţi dintre cei ce stau agăţaţi de funcţiile şi „regatele” lor imaginare nu se pot lauda cu vreun lucru solid şi de calitate făcut vreodată, însă au în agenda lor telefonică o sumedenie de lideri politici gagii (neromi) care le răspund la telefon de la primul bip, întărindu-le şi consolidându-le „puterea” în ochii celorlalţi.

La noi, „şefii”, mai ales cei de la nivel local, nu sunt neapărat bine instruiţi. Cei care au studii superioare au terminat liceul pe la 30 de ani şi facultatea, particulară bineînţeles, pe la 40. Limba română şi a sa gramatică sunt un duşman declarat şi cu greu îi convingi că „certefecatul” ăla de studii nu poate fi cumpărat. „Orice e de vânzare dacă oferi preţul care trebuie” este văzut ca un postulat care îşi demonstrează utilitatea în fiecare zi: oferind ceea ce trebuie (voturi, pupat în fund, bani şi alte foloase), mulţi dintre ei au ajuns în vârful ierarhiilor judeţene fiind consilieri ai şefilor de instituţii, şefi de birouri prin prefecturi şi consilii judeţe sau chiar incluşi, pe locuri eligibile, pe listele electorale. Îmi aduc aminte şi acum de consilierul personal pe problemele romilor al unui fost primar general din Bucureşti care devenise celebru pentru că-şi flutura sabia într-o instituţie guvernamentală atunci când făcea parte din echipa de consilieri coordonată de un secretar de stat. Influenţa lui era dată de forţa primarului în cauză care era cu adevărat Bariu, şi toată lumea ştia că dacă spuneai ceva de el dădea în Bariu’ ăl Mare .

În România, ţara pare acaparată de Barii. Ăştia mici de care vorbeam mai sus joacă la liga mică, Liga Mare, ăia care contează cu adevărat, fiind ocupata de Barii cu B Mare. Ei sunt cei care consideră că fac un favor ţării stând în funcţiile de conducere pe care le deţin şi că ale lor capacităţi intelectuale şi profesionale îi fac superiori „vulgului”. Ei sunt cei care deţin reţelele de influenţă şi cei care se consideră reincarnarea lui Ludovic XIV, cel care consideră că statul este (fix) el. Ei sunt cei care cred că „oferind preţul corect poţi cumpăra orice” şi, trebuie să recunoaştem că până acum pare că le-a cam ieşit: şi-au cumpărat diplome de studii şi nu au păţit nimic; au ajuns în poziţii solide din vârful ierarhiilor de unde au cumpărat primari, parlamentari, chiar guverne şi şi-au construit aura de intangibili şi atotputernici; au făcut faţă la sute de mii de oameni protestând împotriva lor, la presiuni diplomatice şi la o mobilizare fără precedent a societăţii civile şi tot au reuşit să rămână acolo unde s-au cocoţat dând dovadă de răbdarea hoţului ce îşi pregăteşte, cu minuţiozitate, marea lovitură.

Chiar dacă au mari probleme cu limba română şi diplomele de studii pe care le deţin sunt eliberate de prestigioase universităţi private cu sediul în localităţi de genul Băicoi, Barii sunt văzuţi ca salvatorii ţării şi ca cei care dau ceea ce alţii au luat. Prea puţin contează că astăzi susţin cu tărie ceea ce îi oripila ieri, că au capacitatea de a minţi cu atât de multă pasiune încât minciuna lor devine credinţă pentru parte din societate sau că întotdeauna sunt alţii de vină pentru ceea ce fac ei...

Bariii au un singur scop: să rămână şefi! De instituţie, de minister, de camera din parlament sau de ţară. Pentru că dacă nu ar mai fi şefi ar (re)deveni ceea ce erau înainte să intre în politică: nişte nimeni.