Babilonie de Crăciun, cu şi fără îngeri

Bradul de Crăciun atârnat de tavan, ornat cu bomboane. Îngerii* nu existau, iar darurile le aduceau ai ei, într-o familie pe care viaţa o făcuse diferită. Aşa încât, de câte ori şi-a părăsit locuinţa, în vizite sau pentru totdeauna, Ilona-Ibolya André s-a simţit prinsă într-o babilonie. Într-o învălmăşeală de oameni şi obiceiuri prin care, cu timpul, a aflat cum poţi răzbate: cu inima deschisă.

Notă: La maghiari, se crede că bradul şi cadourile sunt aduse de înger (în România) sau de Micul Iisus (în Ungaria).

Mai jos, prima parte a Babiloniei de Crăciun a Ilona-Ibolya André, scrisă de ea însăşi pentru cititorii MaghiaRomânia. O poveste care adună trăriri din copilăria anilor 60 până în tinereţea anilor 80, în Secuime (Ditrău, Miercurea Ciuc, Gheorgheni) şi nu numai.
Pozele în care sunt oameni sunt fotografii de familie ale autoarei.

Crăciun, karácsony. Sună la fel. Oare cine şi de la cine a preluat cuvântul? Şi ce înseamnă?
Dar de ce să caut în dicţionare, când ştiu exact ce înseamnă, cel puţin pentru mine: miros de brad, de cozonac şi de sarmale. Când aceste trei elemente se întâlnesc, în sufletul meu se face o linişte mare, moale, la fel ca cea de pe dealurile şi câmpiile din jurul satelor, mă cuprinde o stare de aşteptare de bine, aşteptarea minunii care va apărea cu siguranţă. O rază de lumină de la o stea, o veste minunată, sau doar faptul că toată familia e împreună şi toţi suntem bine, avem daruri de dat, şi avem rude, prieteni care pot să ne ofere bucurie, poate un cuvânt, un surâs, o bomboană cu gust de migdale, a cărei aromă îmi trezeşte amintiri de mult uitate ce mă poartă pe aripi de îngeri înapoi în copilărie, în lumea minunilor, la pomul de Crăciun rotitor.

La noi, ca la nimenea, pomul de Crăciun era prins de un cârlig în tavan în mijlocul caseii şi puteam învârti crengile mai joase într-o direcţie, iar când îi dădeam drumul, pomul începea să se rotească în sens invers, încet, solemn, cu foşnete şi cu clinchet de globuri şi clopoţei, şi se rotea din ce în ce mai repede, iar pe urmă încetinind uşor se oprea bălăngănind şi relua rotirea inversă, şi iar şi iar, până ce se oprea. Mama ţipa, ne certa că va cădea pomul şi se vor sparge globurile, dar tata râdea:
– Cum să cadă? L-am prins bine cu o sfoară tare, aia nu se toceşte aşa uşor. Lasă-i pe copii să se joace, pentru ei am făcut pomul, nu? – şi mai învârtea şi el râzând.
 

Şi râdea şi mama cu noi, şi în ochii ei se vedea aceeaşi mirare ca în ai noştri. Mai ales atunci când în cameră era întuneric, luminau doar lumânările aprinse în pom şi mai aprindea tata şi câte două artificii de-o dată pe părţile opuse ale pomului şi începea să rotească bradul, iar scânteile strălucitoare umpleau toată camera – vai, era minunea minunilor!

Cum cădea prima zăpadă, ne şi apucam de pregătirile pentru Crăciun. Noi copiii alegeam cele mai frumoase mere şi le puneam deoparte, cojile de nucă mai mari şi mai întregi le potriveam şi le înveleam în staniol, făceam arici, ghirlande, tot feluri de podoabe pentru brad; mama pleca des la cumpărături, mergea şi până la oraş să găsească bomboane de Crăciun – noi le ziceam bomboane de salon – că nu prea se găseau nici atunci în magazine. Dacă nu reuşea să cumpere din timp, se apuca să facă ea. Ne dădea afară din casă să nu o deranjăm, că era ceva complicat şi migălos, lucra la ele o zi întreagă, dar nu îi ieşeau niciodată ca lumea: nu erau frumoase, uniforme şi aduceau mai mult a caramele decât a bomboane de Crăciun. Nouă ne plăceau oricum, le împachetam în hârtiile păstrate de anul trecut, le legam cu aţă, şi le puneam în pom. Şi într-un sfârşit reuşea întotdeauna să facă rost şi de bomboane adevărate, de multe ori şi două cutii, că nu aveam cum să le punem pe toate, nu rezista bradul.

Mie, de când mă ştiu, îmi era clar că nu îngeraşul ne aduce pomul de Crăciun şi cadourile, ci tata şi mama. Tata ne-a explicat că îngeraşul nu există, şi naşterea Domnului la Betleem şi Sfânta Fecioară cu păstorii şi cu magii este doar o poveste, nu este adevărat, un om serios n-are cum să creadă aşa ceva.

În ziua de Crăciun, sau poate cu o zi înainte – că doar nu se ştia niciodată unde o să umble tata, la ce şedinţe la raion sau la Sfat va fi prins – mama îl punea pe tata să aranjeze bradul, să-i taie vârful şi crengile mai joase dacă era prea mare, şi să-l lege în tavan, ca noi să îl putem orna, aranja. Merele, nucile şi bomboanele le puneam în brad urcaţi pe masă, până ce mama gătea fel şi fel de mâncăruri, cozonaci, prăjituri. Era prinsă cu treburi şi, după ce ne culca pe noi, se apuca ea să pună şi globurile, să orneze pomul.
Pe atunci locuiam într-o casă mare, înaltă, dar bucătăria era prea mare şi prea rece, iarna nu se putea încălzi nicicum, deci eram înghesuiţi toţi într-o cameră şi, cu toate că era mare, chiar imensă, pentru cinci persoane – noi doi cu fratele meu, părinţii şi bunica-mică, care, pe când mai trăia, petrecea iernile de obicei la noi – oricum era înghesuială, deci loc pentru pomul de crăciun, altul decât în tavan, chiar că nu era.
Vârful bradului îl îmbodobeam la fel, şi îl duceam la vecina noastră care locuia şi ea la noi. Sau noi la ea?

Tanti Lottika

Tanti Lottika era o femeie înaltă, trecută de şaptezeci de ani, şi locuia în cealaltă cameră, care avea ieşire separată într-un cerdac uriaş, în care noi puteam ieşi din bucătărie. Bătrâna a scăpat de la Canal cu puţin timp înainte să mă fi născut eu, soţul ei a murit acolo, şi ea, neavând copii sau alte rude, n-avea unde să se ducă şi a venit la noi. Adică acasă la ea, că de fapt mai înainte fusese casa ei. Atunci părinţii mei au eliberat o cameră, bunica-mare s-a mutat acasă în satul vecin, au făcut rost de ceva mobilă şi cele necesare, că lucrurile lor erau de mult răvăşite şi astfel am ajuns vecini. Tata, după multe drumuri pe la raion şi la regiune a reuşit să-i aranjeze şi o pensie mică de vreo sută de lei, spunând că „nu se poate, tovarăşi, să laşi un om bătrân pe drumuri fără niciun venit, nu pentru asta am luptat!”

Aşadar, brăduţul mic îl duceam de obicei la tanti Lottika. Am întrebat-o odată pe mama dacă pot să-i cânt Mennyből az angyal (Îngerul din ceruri – cel mai cunoscut cântec maghiar de Crăciun, n.a. ), dacă se va supăra tata, dar mama mi-a răspuns că tata nu-i acasă şi nu o să afle şi oricum nu o se supere pe mine, dar tanti Lottika sigur se va bucura. Şi a avut dreptate, că bătrâna aşa de mult s-a bucurat, că i-au dat şi lacrimile şi, când a venit la ea popa pentru sfinţitul casei, i-a povestea tot, plângând, ce bucurie i-am făcut. O ascultam prin uşă, că doar camerele noastre erau alăturate, până ce mama m-a luat de acolo spunând că nu-i frumos să ascult ce vorbesc adulţii, dar ea tot a mai rămas prin preajmă să tragă cu urechea.

Bucuria cea mare pentru noi era când ne trezeam dimineaţa şi găseam acolo bradul împodobit, strălucitor, plin de de toate şi sub el, pe masă, erau puse cadourile noastre. Nu primeam multe cadouri - câte o jucărie, o carte, mai rar ceva îmbrăcăminte, de obicei nu cu cadouri eram ocupaţi, ci cu bradul. Stând în pat sau umblând roată în jurul bradului, începeam vânătoarea şi împărţirea globurilor, a podoabelor mai interesante. „– Unde este globul roşu cel mare? – Uite-l, e acolo, e al meu! – Nu se poate, că şi anul trecut a fost al tău. – Păi, dacă eu l-am văzut primul! Dar îţi las globul argintiu cu steluţe. Caută-l!” Şi uite aşa ne certam, ne împăcam şi inventariam tot bradul. Dacă apăreau şi podoabe noi, necunoscute, bucuria noastră era şi mai mare. Mama s-a şi obişnuit după un timp să cumpere din orice fel de glob câte două, ca să putem împărţi frăţeşte.
Piesele de rezistenţă ale pomului erau de fapt doi îngeraşi cu aripi şi cu trâmbiţă, prinşi, ca lumânările, cu clame, şi care erau aşezaţi cel mai sus. Unul verde şi altul auriu. Eu tot încercam să-l obţin pentru mine măcar o dată pe cel verde, că celălalt era rupt, era legat cu aţă să stea cumva, dar aici fratele meu era de neînduplecat: culoarea verde este pentru băieţi, galbenul li se potriveşte numai fetelor. În schimb îmi lăsa clopoţelul sclipitor, din care era doar unul singur. Îl mai am şi acum.
Şi am şi azi admiraţia pentru bradul împodobit, chiar şi acum pot să mă minunez ore în şir uitându-mă la luminile, podoabele multicolore, strălucitoare ale pomilor de Crăciun.

Îmi amintesc şi acum uimirea mea când am văzut prima dată că la alţii bradul nu este pus în tavan, în mijlocul camerei, ci stă pe jos într-un colţ, de multe ori pus în vestibul sau în camera curată unde e rece, unde copiii n-au voie să intre şi nu pot lua nici o bomboană înainte să sfinţească popa bradul, că altfel îngeraşul va lua bradul înapoi. Vai, ce prostie! Noi după fiecare masă puteam să luăm câte o bomboană - ei, trebuia să cerem voie de la mama, şi ea se mai târguia cu noi că nu e bine să mâncăm atâtea dulciuri că ne taie pofta de mâncare, sau, dacă mai făceam vreo năzbâtie, ne pedepsea şi nu ne dădea voie, dar într-o săptămână, două, cât rezista bradul şi nu începea să se scuture, noi de obicei îl goleam de toate bomboanele. Doamne, ce bune au fost! Mai ales cea albă, cu gust intens de migdale, catifelat şi exotic, parcă era raiul pe pământ! Nu se cădea dacă nimereai una din asta să mănânci singur, să nu-i oferi măcar o bucăţică din ea celuilalt. Îmi amintesc şi azi gustul acela minunat, şi îmi amintesc cât de milă mi-a fost de ceilaţi copii, al căror tată nu era în stare să pună un cârlig în cameră şi să atârne acolo pomul, să îl poată vedea şi ei toată ziua. Şi ce milă mi-a fost de ei că nu sunt lăsaţi să mănânce bomboane, şi mă gândeam să le spun că nu este adevărat cu îngeraşul, n-o să ia înapoi niciun brad, dar ştiam că n-o să mă creadă.
Brad mai frumos ca la noi nu am văzut la nimeni!

Se făcea bradul şi la şcoală. Pe 30 decembrie, de ziua republicii, ne chemau la şcoală şi trebuia să mergem, că altfel ne scădea nota la purtare. Era un brad imens în sala de festivităţi împodobit cu câteva globuri, ghirlande de hârtie creponată şi cu cutii de pantofi învelite drept cadou, dar noi ştiam că înăuntru nu este nimic, că sunt minciuni. Era un brad urât şi trist.
Ne strângeam în jurul lui, cântam cântece cu Moş Gerilă, recitam poezii despre partid şi patrie, pe urmă primeam câte o punguţă cu dulciuri: mere, nuci, eventual un creion, radieră, nimic interesant.

Dar cel mai ciudat, cel mai bizar pom de Crăciun l-am văzut la profesoara de pian.
Fratele meu s-a împrietenit în clasa întâi cu un băiat frumuşel, brunet, erau de nedespărţiţi. Venea des la noi, şi ne jucam împreună. Laci (a se citi: Loţi -n.a.) era cuminţel, blând, când ne jucam hoţii şi vardiştii sau fotbal, de obicei eram cu el în echipă, iar fratele meu cu un alt băiat din vecini. Mama a aflat că mama lui Laci dă lecţii de pian, din asta trăieşte, căci soţul ei era închis, şi ar fi vrut să-l trimită şi pe fratele meu la lecţii. S-a pregătit mult să discute cu tata, că doar era de aşteptat că tata sară în sus că „ce v-a venit, ce-s cu apucăturile astea burgheze”, dar spre marea noastră surprindere tata a dat imediat aprobator din cap:
– Da, trimite-l pe băiat, cum să nu! Dar de ce n-o trimiţi şi pe fătucă? Să meargă şi ea. Să meargă împreună, că doar n-am cum să-i plătesc mai mult decât alţii, nu se poate. Măcar aşa primeşte dublu.
– Vai, aşa de mult? – se speriase mama de cheltuiala neprevăzută de ea.
– Cum să fie mult! Ce vorbeşti? Că nici un litru de lapte pe zi nu poate lua pe ei! Şi m-am interesat, dar n-are cum să primească pensie de niciun fel, n-am cum să intervin pentru ea, şi nimeni nu o angajează nicăieri. Măcar aşa răzbate şi ea cumva până ce se va elibera soţul.

Aşa am ajuns şi eu să iau lecţii de pian de la cinci ani. Doamna la început nici n-a vrut să mă ia, că nu eram încă la şcoală, dar când a văzut că ştiu literele, şi că stau cuminte, ba chiar mă străduiesc serios, cred că am devenit preferata ei. După doi ani eu deja cântam piese mai grele decât fetele mari, care umblau la liceu şi care începuseră lecţiile mai devreme decât mine. Şi mergeam regulat de două ori pe săptămână, câte jumătate de oră fiecare, cât timp ne aşteptam unul pe celălalt ne mai jucam cu Laci, şi tata a avut grijă de fiecare dată să ne întrebe dacă am plătit orele, dacă mama ne-a dat banii.

La ei am văzut un brad ciudat, straniu, cum n-am văzut nici până atunci dar nici mai târziu nicăieri. Era pus în camera mare, în salon, cum spuneau ei, era pus pe jos pe un stativ de fier forjat lucrat minuţios. Bradul era mare, aproape până în tavan şi plin cu de toate: mere, nuci vopsite cu aur şi argint, figurine de turtă dulce, ghirlande de staniol şi de celofan, coji de ou vopsite si îmbrăcate în staniol, în vârf o stea mare aurie, dar tot din hârtie învelită cu staniol, doamne, era aşa de plin bradul acela că arăta compact, un triunghi colorat dar fără globuri, fără lumânări sau artificii, fără un singur fir de bomboană.
Era extrem de bogat şi extrem de sărac.
Era fără strălucire, fără bucurie, parcă era trist, stătea acolo ca un cerşetor, vârful era uşor aplecat în faţă cu stea cu tot, aşa cum stau de obicei oamenii săraci cu capul plecat şi cu mâna întinsă.

Data următoare când ne-am dus la lecţia de pian am întrebat-o pe mama dacă aş putea să-i duc lui Laci o bomboană.
– Nu una, mai multe, luaţi câte două pentru fiecare – a spus mama, şi ne-a dat chiar ea şase bomboane.
Ei, şase bomboane erau şi pentru noi o avere! Pe drum ne-am înţeles cu fratele meu, le-am desfăcut uşor pe fiecare, să nu se observe, şi pe cea care era albă cu migdale am împărţit-o între noi. Restul le-am împachetat la loc şi i le-am dat pe toate lui Laci. Ne-a mulţumit, dar nu s-a atins de ele, şi când am plecat de la oră încă erau toate cinci acolo pe masă, unde le-am pus. Data următoare când am fost la oră, toate cele cinci bomboane erau agăţate pe pom. Când am găsit un momentul prielnic când nu era nimeni în preajmă, m-am dus la brad să mă uit dacă sunt întregi sau doar hârtiile sunt puse, dar fiecare bombonică era tare, nu mâncase niciuna. Vai, ce milă mi-a fost de el! Am fost uşurată când s-a scos bradul, speram că măcar atunci le va mânca şi nu le vor pune împreună cu celelalte podoabe pentru la anul.

Odată l-am întrebat pe Laci când va veni acasă tatăl lui, şi dacă îi e frică de el. Şi de ce este închis: a furat sau a omorât pe cineva? S-a uitat la mine lung, încruntat, cu o privire ciudată, a început să plângă, şi deodată s-a repezit la mine, mi-a tras vreo cinci-şase pumni în stomac şi a fugit afară din cameră plângând. Am rămas împietrită. Loviturile primite mă dureau enorm, dar nu puteam să plâng, n-aveam curajul să plâng, pentru că pe undeva ştiam că am făcut ceva îngrozitor, că am greşit, am făcut ceva de neiertat. Aşa că nu l-am pârât la maică-sa şi nici acasă nu am spus că m-a bătut. Nici fratelui meu nu i-am povestit ce s-a întâmplat, doar l-am întrebat pe el, fiind mai mare, ce crede despre tatăl lui Laci: e tâlhar sau ucigaş? Mi-a spus că nu crede nici că ar fi hoţ, ucigaş nici atât, eventual reacţionar, că şi pe aceştia îi închid. Dar s-ar putea ca tatăl lui Laci să nu fi făcut nimic şi l-au închis din greşeală, că şi tata spunea de multe ori că încă se mai fac multe greşeli.

Şi într-adevăr, când tatăl lui Laci a venit acasă, nici mie nu mi-a fost frică de el pentru că nu arăta nici a hoţ, nici a criminal, dar nici a tată nu arăta. Arăta mai mult a bunic. Şi în scurt timp s-au şi mutat din sat. Îmi părea tare rău că au plecat şi nu ştiam dacă îmi pare rău de lecţiile de pian sau de Laci, că nu ne mai putem juca împreună.

Cu lecţiile de pian oricum ar fi trebuit să încetăm în curând, că nu ne mai permiteam. Tata a dat de necaz, i-au găsit ceva hibă la ideologie şi l-au dat afară din funcţie. Şi nu numai din funcţie, ci nici altceva nu mai putea lucra. Într-un târziu s-a angajat la fabrică, dar nici luna de probă nu l-au ţinut, l-au trimis acasă că nu mai e de lucru. Cineva i-a şoptit că astea-s dispoziţii de sus şi degeaba caută de lucru, că nu-l va lua nimeni. Mai bine pleacă din sat.
Mama plângea, tata stătea încruntat.
Mama se ruga de el să plecăm, să ne mutăm la Târgu-Mureş la rudele ei, dar tata s-a încăpăţânat, că el nu fuge, că n-a făcut nimic de care să-i fie ruşine şi că el are dreptate şi va demonstra asta la toţi.
Trăiam din împrumuturi de la rude, din micile munci ale lui tata când mai ajuta pe unul sau pe altul din sat cu câte ceva, ceream bani de pâine de la tanti Lottika. Într-un târziu l-a angajat un vechi prieten de-al lui la Gheorgheni ca magazioner, dar pe un salariu foarte mic. După ce plătea mama chiria, lumina şi laptele, plus abonamentul pentru tata, nici jumătate din bani nu mai rămâneau.

Nu prea mi-amintesc de acele Crăciunuri pe care le-am petrecut pe atunci. Dar mi-amintesc bine că două sau chiar trei ierni la rând în fiecare seară mâncam cartofi copţi cu margarină sau cu untură de gâscă. Mama nu venea să mănânce cu noi, tata ne făcea cartofii şi, cât mâncam, ne povestea despre copilăria lui, despre război sau despre ce a mai citit, jucam cu el cărţi sau şah. Stătea mult acasă şi asta mă bucura. Mama mai cosea câte ceva la vecini pe furiş, să nu afle tata, iar din banii primiţi ne lua pantofi sau cele necesare la şcoală.

Familia Ilonei, anii '60. Jos: bunica-mică, mama mamei. În picioare, părinţii. De-o parte şi de alta a bunicii, Ilona şi fratele ei

Veselia Crăciunului a revenit când am ajuns studenţi amândoi şi – eu de la Bucureşti, fratele meu de la Timişoara – veneam acasă de sărbători încărcaţi cu de toate. Cu săptămâni înainte deja stăteam la cozi pentru unt, portocale, cafea, zahăr, carne, că acasă nu se mai găsea nimic. Mama era înviorată că poate din nou să ne gătească bunătăţi, că avea din ce, cu tata ne aşezam la lungi poveşti despre facultate, despre viaţă, ne afundam în discuţii lungi şi contradictorii despre lume, despre politică. Atunci mama se supăra şi pleca ostentativ, dar revenea repede, că era şi ea curioasă sa audă ce mai povestim noi.
Şi, de fiecare dată, mama făcea sarmale, cozonaci, iar noi puneam bradul. Sub brad erau cadourile pentru ei şi pentru noi, în casă era cald, şi ne era bine. Era Crăciunul.

Articolul face parte din Calendarul de Advent MaghiaRomânia: de pe 1 până pe 25 decembrie îţi aducem câte un cadou. Cadoul zilei de mâine este partea a doua a Babiloniei. În care alţi copii umplu Crăciunurile Ilonei. Bomboanele sunt şi ele prezente, devenite, acum, "valută forte". Tot ele îi vor prilejui o babilonie de cuvinte. Dar şi revelaţia că îngerii există. Toate acestea şi mult mai multe, pe larg, mâine pe MaghiaRomânia Adevărul.