Ameninţări legale

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ieri am auzit un tânăr, care nu poate fi descris decât ca democrat, în mijlocul unei conversaţii telefonice, ameninţând pe cineva cu consecinţe legale. A făcut, cred, trei feluri de ameninţări: zile de puşcărie, plângeri--îmi închipui, la o autoritate legală--şi pierderea libertăţii.

Asta se întâmpla în autobuz, pe lânga Biblioteca Naţională. Conversaţia m-a interesat atât de mult încât am trecut peste ce m-au învăţat părinţii despre politeţe--şi peste ce am învăţat despre bârfe, anume că nu trebuie repetate în public. Regret că îmi lipseşte talentul de a vă povesti scena şi că vă reţin atenţia asupra unui non-eveniment, mai ales că trăim vremuri pline de evenimente chiar acum. Însă mi se pare că într-o democraţie democraţii contează şi că aici am să vă ofer un exemplu bun pe care îl puteţi recunoaşte cred şi în propriile experienţe.

Din puţinul pe care l-am auzit, tânărul fusese apelat la telefon, posibil a doua oară, de un bărbat pretinzând că sună de la o bancă de renume pentru a cere date personale. Tânărul ştia că aceste date ar putea fi folosite pentru fraudă bancară. Ştie oricine, datele personale nu trebuie împărtăşite cu străinii--este necesar, dată fiind libertatea noastră modernă, să fim în mod continuu şi calculat suspicioşi. Tânărul nu numai că a proferat ameninţările pe care le-am amintit, dar cred că era serios--întâmplător, am coborât la aceeaşi staţie şi l-am auzit începând o altă conversaţie, care într-adevăr suna a o conversaţie legală.

Acum, despre tonul acestui tânăr. Vorbea limba română în felul vulgar vorbit astăzi mai peste tot. Democraţilor nu le place limba literară--le sună artificial şi sunt oarecum insultaţi de seriozitatea necesară pentru a dezvolta obiceiul. Azi nu mai există vreun forum public în care să se vorbească cu grijă. Fără vreun cuvânt de insultă, vorbea cu un amestec de relaxare şi dispreţ pe care îl auzim rar. Conversaţia în mod evident îi provoca într-un fel plăcere--cred că plăcerea consta în imaginea interlocutorului înfricoşat, arestat, aruncat în închisoare. Probabil că această satisfacţie morală este singurul motiv puternic pentru care legile funcţionează. Această plăcere, care este corelativul indignării, este întâlnită şi la oameni liberi, şi la sclavi. Putem spune că este universală.

Relaxarea lui îmi sugerează că vorbea firesc, natural, îmi vine să spun--nu numai în ce priveşte stilul, ca să spun aşa, dar şi în ce priveşte opiniile şi acţiunile pe care le descria. Aici aveţi în faţă o imagine a cetăţeanului român, cred, mai plăcută decât ce avem dreptul să ne aşteptăm sau să cerem. Aveţi aici un om care, în faţă cu o tentativă de a comite o crimă împotriva proprietăţii se transformă--poetic--întruchipează legile. Justiţia rar ne provoacă plăcere şi România nu este o excepţie aici. Dar cred că toţi cunoaştem plăcerea de a vedea oameni pe care îi credem criminali pedepsiţi, în special când vine vorba de închisoare.

Acest tânăr ar fi putut uşor închide telefonul; ar fi putut reacţiona credul sau indignat.--Dar combinaţia de dispreţ întărit de autoritatea legilor şi de inteligenţă dezvoltată de experienţă l-au ţinut în limitele unui răspuns raţional acceptabil--necesar!--politicii într-o democraţie. Nici o democraţie nu poate funcţiona dacă oamenii nu iau legile ca o proprietate personală, ca să spun aşa, pentru că democraţilor le este foarte greu să apere ceva ce nu le aparţine. Această dificultate naturală este motivul pentru care îndeobşte conducătorii nedemocratici folosesc armate private, adică profesioniste.

Să vă spun cum mi-am dat seama că tânărul face o plângere--dintr-o dată a început să vorbească politicos. Românii, cel puţin cetăţenii, au o voce oficială, pe care o folosec îndeobşte--numai?--când solicită ceva autorităţilor publice, indiferent de situaţia lor legală. Din această voce lipseşte încrederea în sine, îndeobşte, uneori apare sfiala sau frica, şi adesea respectul sau politeţea. Trebuie să judecaţi singuri dacă plângerile legale ale tânărului au vreo şansă să ajute justiţia, după cum trebuie să judecaţi singuri dacă sau nu credeţi în justiţie în România. În ultimul timp, am auzit oameni care cred aproape fanatic în ambele răspunsuri posibile--trăim vremuri tulburi, cred, deşi nu avem motive de disperare.

M-am simţit un pic mândru de acest tânăr--nu îl propun pentru vreo slujbă în poliţie sau procuratură, nu pot spune nimic despre bărbăţia necesară justiţiei: Ochii, nu urechile sunt martorii ei. Cum spuneam, nu este un eveniment important. Dar este o imagine folositoare, dacă vreţi să vă gândiţi la felul de om pe care îl putem vedea în România şi dacă sau nu avem motive de speranţă în ce priveşte democraţia. Ştim toţi că există oameni influenţi sau puternici care tratează statul şi chiar legile însele ca proprietate privată. Dacă am avea toţi temeritatea lor, am avea legi respectabile--adesea aud oameni înciudaţi, aproape urâţiţi de urâţenia pe care o văd, plângându-se despre neruşinarea celor puternici. Ce fel de democraţie permite criminalilor să fie neînfricaţi?

Justiţia depinde de felul în care vorbim, pentru că depinde de credinţele noastre. Legile sunt acele discursuri care au forţa faptelor. Legile sunt invizibile şi nu au o fiinţă materială. În cazul cel mai serios, anumite legi, anumite vorbe au autoritatea vieţii şi a morţii--aşa ştim că suntem cetăţeni, nu numai oameni, şi că legile sunt puteri adevărate, nu numai imagini în minţile noastre. Aceste legi invizibile ne ghidează vieţile în lumea pe care o vedem în jurul nostru. Când vine vorba de justiţie, românii vorbesc cu resemnare sau ciudă, îndeobşte, cu dispreţ, chiar. Toţi ştim că tonul vocii adesea contează mai mult decât ce ni se spune--ne atrage atenţia. Tonul acestui tânăr mi-a atras atenţia; tonul popular, când vine vorba de justiţie, îmi atrage atenţie şi mă sperie.

Nu ştiu dacă putem obţine vreun mare succes plângându-ne, dar nu cunosc nici un alt fel de a invoca legile în mod constant. Este necesar într-o democraţie ca democraţii să se plângă mult şi des, în felul specific care sperie autorităţile. Nu ne pricepem la asta--trebuie să învăţăm. Toţi ştim că un om poate fi cinstit sau necinstit, că acţiunile noastre sunt drepte sau nedrepte. Experienţele acestea sunt baza justiţiei în minţile noastre şi în lumea noastră--sunt începutul drumului spre un principiu serios. Pentru asta avem o organizaţie politică. Legile trebuie să ghideze şi să satisfacă nevoile create sau exprimate de aceste experienţe. Trebuie să ajungem să înţelegem că avem nevoie de justiţie. Nu este vorba despre un sistem sau o serie de instituţii--este vorba de ceea ce în mod spontan ni se întâmplă, despre sentimentele noastre morale şi politice.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite