În piele de oaie

„Spuneţi-mi ce-i dreptatea? — Cei tari se îngrădiră / Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi…“ – un discurs «comunist»?

Nu faptul că parlamentarii au imunitate mă deranjează. Să fie sănătoşi şi la pungă groşi! Mi se pare normal că, dacă am tocmit un zidar să-mi repare peretele, trebuie să-l las să-şi facă treaba repede şi bine. Nici discuţia aprinsă despre probe, responsabilitate şi sfânta misiune morală de parlamentar nu mă indignează. Ştiu bine că interesul de partid poartă fesul, că, dacă deştu' liderului de grup se ridică, împricinatul va scăpa de hienele-procurori, iar dacă se coboară, va fi dat leilor-justiţiari. Parlamentarii nu sunt judecaţi în for după vinovăţie, ci după funcţie şi utilitate. Merg până acolo încât accept şi că aleşii „poporului“ sunt mai egali decât noi. Unde merge mia, merge şi suta. Altceva, mult mai grav, mi-a dat fiori pe spinare şi cred că şi dumitale, cititorule, ar trebui să-ţi fie frică.

Discuţiile, argumentele şi temerile spun un lucru pe care opinenţii se feresc ca de dracu' să-l numească. Justiţia românească nu e independentă. Ea pare a îndeplini, ferită de ochiul vigilent european, o comandă. Independenţa ei e o convenţie. Nu spun că este o injustiţie flagrantă şi generalizată ci că, atunci când trebuie, când e de înfipt scobitoarea într-o măslină, normele de aplicare a legilor sunt abolite. Oricine ştie că, în faţa judecătorului, oamenii nu sunt egali. Sărăntocul, amărâtul, sau dezmoştenitul au de mii de ori mai multe şanse să înfunde puşcăria. Nevinovatul prins la strâmtoare îşi poate încheia de la început socotelile cu libertatea. Justiţia e neglijentă cu cetăţeanul. Amărăşteanul are toate circumstanţele agravante. Spre deosebire de el, privilegiaţii sorţii au parte de alt regim, alt tratament. Au altă putere. Ştiţi de-acum. Cel care a devalizat o bancă e grav bolnav de inimă, cel care a călcat cu gipanul un „păduche“ de om pe trecerea de pietoni are martori care jură pe Biblie că era la mii de kilometri distanţă, iar un politician corupt, dedulcit la împărţirea indulgenţelor şi a influenţelor e victima nevinovată a comenzilor politice de tot soiul. Toate drepturile omului sar în apărarea năpăstuiţilor cu bani şi putere.

Repet, ceea ce spun nu este la scară naţională, nu e în proporţie de masă, dar e perfect vizibil cu ochiul liber. Partidele ştiu. A te acoperi cu plăpumioara partinică e cea mai bună apărare, scutul anti-rachetă. Influenţa pe care aceleaşi partide o au în Justiţie e deja un drept senioral cucerit cu sânge parlamentar. Cine îşi aduce aminte de tristul spectacol al procurorilor incapabili să dea un examen de competenţă, ori se uimeşte că înşişi oamenii legii au călcat legea cu seninătate (camătă, plagiat, probe din dosar vândute pe şest presei) are toate motivele să fie furios. Nu e admisibil, în nicio circumstanţă, ca un concurs organizat de Ministerul de Justiţie să fie boicotat politic. Este inimaginabil ca un judecător să meargă mână-n mână cu procurorul de anchetă pentru a „înfunda“ un om. E detestabil ca gesturile astea să fie răsplătite cu funcţii şi onoruri.

Ajunşi aici, înţelegem precauţia parlamentarilor, solidaritatea de „breaslă“. Ce nu înţelegem şi nici nu trebuie s-o facem vreodată e evitarea meşteşugită a răspunsului. Da, dreptatea din România a împărţit lumea în caste şi a contabilizat privilegii. Câtă vreme politicul va dicta mersul Justiţiei, nu prin legi, ci prin intervenţie directă, vom vedea în fiecare blană de oaie un lup flămând.