VIDEO „Întoarce-te, bade-n sat/ De străini m-am săturat...“

Bunicul Alexandru Chiţan, fost primar la Cernăuţi, s-a îndrăgostit prin 1925, spre disperarea  mamei sale, de o fată simplă, cu  cozi negre, din raionul  Zastavna. În 1935, familia lor cu opt copii s-a mutat în România.

Ochii mari şi expresivi ai Mariei, pe care din fericire i-am moştenit, l-au pus pe jar pe bunicul Alexandru. Nu şi-a mai putut-o scoate din suflet pe fata cu privire blândă ca o apă lină. El era o fire mai dură, aprig la sânge şi apăsat la vorbă.  

Bunicul nu s-a uitat deloc la bodogănelile maică-sii şi s-a luat de foarte tânăr cu Maria. În 1935, aveau deja opt copii - o mulţime de guri de hrănit, luptându-se cu greutăţile şi sărăcia lucie de dinainte de război.

O soră de-a bunică-mii se refugiase deja la Paşcani, aşa că s-au hotărât să ia şi ei drumul României de dincolo de Prut. În satul  lor, la Verbăuţi, se vorbea şi ucraineană  şi română şi, din fericire, bunicii rupeau puţin pe româneşte.  

12 feluri de bucate pe masa de Crăciun

Peste Prut, au ales satul Sălişte din cel mai nordic ţinut al Moldovei, acolo unde se agaţă harta în cui, iar locurile sunt veşnic acoperite iarna de troiene. 

Din grădina bunicului, la o aruncătură de băţ, se vedea ţinutul ucrainean de azi. De altfel, şi-acum când păşeşti în Sălişte, ţi se afişează pe telefonul mobil mesajul cu „Bun venit în Ucraina“.

Nu ştiau pe nimeni în Sălişte, însă ai mei bunici şi-au câştigat repede respectul consătenilor prin felul lor de-a fi, cu inima deschisă şi privirea dreaptă. Au impresionat  pe toată lumea pentru că, deşi erau atât de numeroşi, erau foarte uniţi între ei. Şi mai ales, dădeau dovadă de o generozitate cu totul ieşită din comun.  

Maria şi Alexandru au mai făcut încă doi copii şi în Sălişte, pe mătuşa Marica şi pe tatăl meu, Mihai,  ultimul dintre fiii lor.

Bunicul Alexandru îl alinta pe tata   "Mihaia, Mihaia..."

Tata îmi povesteşte că bunica obişnuia să facă de Crăciun 12 feluri de mâncare, după tradiţia ucraineană, iar la masă le venea jumătate de sat. Cununând şi botezând aproape în fiecare lună, se înrudiseră cu toată Săliştea, aşa că de Crăciun şi de Paşte le intrau în casă alaiuri cu toţi naşii, cumetrii şi finii. Ceilalţi ucraineni stabiliţi în satele învecinate îi colindau şi ei în limba de peste Prut.

 „Erau tare frumoase tradiţiile moldoveneşti şi ucrainene. Îi primeam pe toţi, în casă, cu mare drag. La noi se puneau bucatele pe masă dintr-odată, aşa era datina, pe care o păstrăm şi azi cu sfinţenie. Aşa am învăţat noi de la tata Alexandru, să fim omenoşi: ne plăcea să jucăm horele, să bem câte o tărie, care ne încălzea la vreme rea, să ţinem rândul cu lumea. A fi om e lucru mare...“ , îmi povesteşte, apăsat, nenea Gheorghe din Turda, singurul dintre copiii bunicilor, rămas în viaţă, alături de tatăl meu.

Le ştiu bine mormintele 

Nu mi-am cunoscut bunicii, pe Maria şi Alexandru din Ucraina. Eu m-am născut în 1977,  bunica a murit în 1964, iar bunicul - cinci ani mai târziu. Amândoi sunt îngropaţi în Darabani, oraşelul în care am copilărit, aflat la şapte kilometri de Sălişte.  Le ştiu bine însă mormintele, la care merg cu tatăl meu să aprind lumănări de fiecare dată când ajung acasă.

Primul lucru pe care mi-l amintesc de când am deschis ochii este că tata vorbea stricat româneşte, preferând să se adreseze în ucraineană fraţilor şi surorilor lui.

 Mi-aduc aminte de ospitalitatea deosebită cu care erai primit în casele lor, de mesele pantagruelice cu toate felurile de mâncare pe masă, de specialităţile gătite de mătuşile mele, printre care găini umplute, fripturi făcute la cuptor, mâncărică rece cu măsline, sarmale în foi de viţă, salate boeuf, prăjituri tradiţionale cu nucă şi miere sau celebrele plăcinte poale-n brâu. 

Cea care mi-a marcat cu adevărat copilăria şi adolescenţa a fost una dintre mătuşile mele, pe nume Maria Câmpanu. Mama îmi spune mereu că îi semăn teribil lui tanti Marica, având acelaşi  temperament vulcanic, cu „sânge de ucraineancă în vine“. Îmi lăsa gura apă şi acum când mă gândesc la clătitele cu brânză şi stafide, făcute la cuptor de tanti Marica, sau  la ciocolata ei de casă, cu nucă şi alune.

De asemenea, nu pot să o uit pe o altă soră de-a lui tata, tanti Vasâlca Vieru, care  îmi cânta, odinioară, cu jale şi arsă de dor, o doină din Ucraina. Departe de lumea aceasta în care am crescut, mă surprind, uneori, fredonând versurile acelui cântec pustietor: „Întoarce-te, bade-n sat/ De străini m-am săturat...“. 

Livada cu doi cireşi

Darabaniul şi Sălişte se află doar câţiva zeci de kilometri de comunele în care s-au născut atât Eminescu, cât şi Enescu. 

Nu e aşa departe nici Şipotele Sucevei, satul unde a văzut lumina  Ciprian Porumbescu, cel care a compus şi a cântat ca nimeni altul „Balada pentru vioară şi pian“, cu presentimentul morţii prea devreme şi cu tot dorul după liniştea stranie şi adâncă a plaiurilor domoale moldovene, mărginite de păduri ruginii, de oameni simpli, de o înţelepciune ancestrală. 

Am plecat de pe aceste plaiuri de la 18 ani... Dar oriunde am ajuns, am purtat cu mine nostalgia locurilor natale, fiindu-mi tot timpul foarte dor de parfumul sărbătorilor petrecute acasă la părinţii mei, de „uliţa copilăriei“ ce poartă numele lui Iorga, de nucul uriaş al vecinei noastre a cărui coroană maiestuoasă îmi umbrea fereastra camerei din mijloc de la etajul casei, de curtea noastră plină de pisici mai mari şi mai mici, de cei doi cireşi din curte puşi de tata în pământ,  cireşi care au crescut o dată cu mine...

Tata a plantat aceşti pomişori în pământul roditor al curţii cu atâta dragoste că la câteva luni, în primăvară, unul a făcut o cireaşă, iar altul, două.... Nu pot să uit, când într-o dimineaţă de Paşte din aprilie, ne-am trezit cu cireşii împodobiţi cu flori albe, înfloriţi miraculos peste noapte, sub raze de soare, în pofida frigului şi a ceţii din zilele anterioare. Era miracolul nopţii de Înviere petrecut chiar în curtea noastră.

Da, de când am plecat din acele ţinuturi, port cu mine un dor de frumos, un dor de aer curat, un dor de oameni adevăraţi şi demni.

Le port în suflet, pe vecinele de pe uliţa casei noastre, pe tanti Maria Plugaru sau pe tanti Florica, femei cu feţe şi mâini brăzdate de munca câmpului, însă de un  bun-simţ şi o cumsecădenie cum n-am mai întâlnit în alte locuri. 

Mama mea îmi spune mereu că am păstrat din spiritul familiei din partea lui tata energia unei ape curgătoare, de neoprit, care îşi poate face loc, uneori, chiar printre pietriş şi stânci, pentru că ştie că trebuie să meargă întotdeauna înainte.   

De ce mi-o fi dor de bunici? De ce revin mereu acasă? Sau ce i-a unit pe toţi artiştii din zona Darabani-ului? Dragostea nesfârşită pentru aceste meleaguri, care ţi se prind de suflet odată ce le-ai privit şi la care te întorci ca după firul Ariadnei.