Vorbăria puterii, vorbăria opoziţiei

„Deocamdată, populaţia nu prea e dornică să bage de seamă că România a avut parte în ultimul an sau în ultimele cinci luni de vorbărie multă şi de rezultate puţine.”

Era de aşteptat ca opoziţia sau ceea ce a mai rămas din ea să profite de împlinirea unui an de la preluarea puterii de către USL spre a întocmi un bilanţ cum nu se poate mai negru al guvernării Victor Ponta.

Dedat exerciţiilor de retorică şi de stilistică, fostul premier Mihai Răzvan Ungureanu spunea că mai corect ar fi să se vorbească nu despre o “aniversare”, ci despre o “comemorare”, în vreme ce predecesorul lui, etern repetitivul şi veşnicul mulţumit de sine Emil Boc, a mai pus o dată placa zgâriată ce conţine cântecul al cărui text vrea să ne încredinţeze că actuala putere profită de stabilitatea economică pregătită de măsurile de austeritate luate în timpul mandatului său.

În schimb, într-un suspect acces de modestie şi de combatere strategică a oricărui elan aniversativ, puterea a preferat să fie, cel puţin de data asta, mai degrabă tăcută, nu a fost încercată de avânturi bilanţiere, unii dintre reprezentanţii săi de vârf afirmând că, de fapt, nu ar fi nimic de sărbătorit. Şi aceasta nu fiindcă domnii Ponta şi Antonescu ar fi căzut brusc pradă unor crize de modestie, ci deoarece calculul politic îi îndeamnă să spună că e mai înţelept să amâne desfăcutul sticlelor de şampanie şi focurile de artificii pentru la iarnă, atunci când se va împlini un an de la zdrobitoarea lor victorie în alegeri.

PSD, PNL şi PC obţin astfel o amânare a depunerii de bilanţ, fie el şi provizoriu, conştiente fiind că în cele 12 luni care au trecut de când au preluat palatul Victoria nu le-a ieşit nici “demolarea la preşedinţi”, despre care vorbea în 1994 Ion Iliescu, nici „datul drumului la producţie”, invocat cam în acelaşi timp de neuitatul ex-premier Nicolae Văcăroiu. Alianţa la guvernare a obţinut, în schimb, iar lucrul acesta s-a întâmplat în ultimele cinci luni şi ceva câte au trecut de la alegeri, un intervalul de referinţă care nu obligă de fapt la nimic şi poate tocmai de aceea e agreat de ea, “mai multă linişte”, ca să citez o altă aserţiune din 1994 tot a domnului Iliescu, semn că- şi recurg din nou la arhivă şi la gândirea fostului preşedinte- “lucrurile se aşază”.

Fără doar şi poate, lucrurile s-au aşezat în bună măsură în relaţia dintre preşedintele Traian Băsescu şi premier. Ceea ce nu e nicidecum rău. Pactul de coabitare semnat în decembrie trecut nu a suferit încălcări majore, contrazicerile dintre cei doi nu au dispărut cu totul dar nu au mai avut strălucirea ariilor de coloratură de odinioară, acutele au fost puţine. Am avut uneori parte chiar de neaşteptate duete, câteodată chiar foarte tandre. Duetele în cauză au provocat iritări în rândul liberalilor şi accese de gelozie în limbajul lui Crin Antonescu, însă, fără a fi de natură să prevestească o iminentă rupere a alianţei PSD-PNL. Domnul Ponta ne asigura zilele trecute, şi nu cred că avem motive să nu îi dăm dreptate, cel puţin în acest moment, că 2013 şi 2014 vor fi ani calmi din punct de vedere politic.

Indiferent de intervalul de referinţă – că e vorba despre un an, că e vorba doar de cinci luni şi câteva zile- Victor Ponta şi guvernul său s-au bucurat  de foarte multă, de nesperat de multă pace socială.  Mişcările de protest- de la Oltchim, de la Mechel, de la CFR- au fost puţine, răzleţe şi fără impact major. Nici măcar despre un impact de imagine nu poate fi vorba. Sindicatele din România par a fi primit din partea guvernului consistente doze de nitrazepam şi se află într-o somnolenţă de nimic întreruptă.

În schimb, premierul stă foarte bine în sondaje, se arată extrem de dinamic, e prezent cam peste tot, la inaugurări, la serbări şi sărbători, taie panglici, dă mâna cu oricine e dornic de asta, vorbeşte fluent câteva limbi străine (aşa cum o făceau şi mentorul său, Adrian Năstase, dar şi cel ce l-a descoperit pe dl. Năstase, poliglotul Petre Roman) la reuniunile internaţionale la care ia parte dă semne că ar fi depăşit  dificultăţile pe care ar fi trebuit să i le pună doctoratul plagiat, nu refuză nicio invitaţie la dialog televizat, singura semnificativ evitată fiind Televiziunea Română cu nefrecventabilul său Elwis Săftoiu cu tot.

E cum nu se poate mai clar că dl. Victor Ponta l-a întecut în talent comunicaţional pe aliatul său Crin Antonescu, realitate certificată de cele mai recente sondaje. Deocamdată, populaţia nu prea e dornică să bage de seamă că România a avut parte în ultimul an sau în ultimele cinci luni de vorbărie multă şi de rezultate puţine.

Partidele de opoziţie sunt tot mai debilitate şi inconsistente, câtă vreme societatea civilă a intrat într-un dulce şi prelungit somnuleţ de după-amiază, iar presa e pe cale de dispariţie.

În vorbărie şi autodevorare s-a dovedit expertă  opoziţia. Într-o remarcabilă carte, din păcate foarte puţin cunoscută la noi, deşi apărută  în româneşte în 1992 la editura Humanitas, carte scrisă de un mare politolog român şi unul dintre primii directori ai Serviciului românesc al Europei libere, Ghiţă Ionescu, în colaborare cu Isabel de Mandariaga (cf. Opoziţia- Trecutul şi prezentul unei instituţii politice), se afirmă că definiţia şi valoarea reală a unei democraţii sunt date de puterea opoziţiei. Aceasta impune să fie o entitate dinamică, rolul ei constând în a reuni partide, societate civilă, presă, adică tot ceea ce poate cenzura orice abatere a puterii de la normele democratice.

Or, e greu de vorbit despre entităţi şi cu atât mai puţin despre dinamism câtă vreme partidele de opoziţie sunt tot mai debilitate şi inconsistente, câtă vreme societatea civilă a intrat într-un dulce şi prelungit somnuleţ de după-amiază, iar presa e pe cale de dispariţie. Vioaie sunt doar televiziunile controlate de putere, îndeosebi Antenele voiculesciene, postul de semn contrar b1tv, cu cei câţiva jurnalişti cam lipsiţi de charismă din dotare şi cu invitaţi nervoşi, mereu agitaţi şi tare puţin credibili de genul unor Aurelian Pavelescu sau Tudor Barbu, făcând gâfâit ceea ce în cartea mai sus menţionată Ionescu şi Mandariaga numesc opoziţie orală. Nici oameni cu ceva mai mult ştaif, şcoliţi prin străinătate, aşa cum sunt Mihai Răzvan Ungureanu, Adrian Papahagi sau Mihail Neamţu, nu articulează un discurs din cale afară de convingător. 

Iar dacă la examenul oral, opoziţia e cu greu îndreptăţită să aspire la o notă de promovare, la proba practică rezultatele se arată a fi catastrofale. Ceea ce numai încurajator şi sănătos nu este.