Viitorul României se opreşte acolo unde pune „cineva” piciorul… Analizaţi şi ghiciţi cine!
0
În sesiunea parlamentară extraordinară, printr-un proiect legislativ, adoptat de Senat în calitate de cameră decizională, pentru modificarea şi completarea Legii nr.2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României, UDMR a strecurat, prin senatorul Cseke Atilla, un amendament care prevede la articolul 10 un lucru interesant si periculos.
„Se interzice orice modificare a limitelor teritoriale ale judeţelor, oraşelor, comunelor şi satelor, care are ca scop sau efect schimbarea ponderii cetăţenilor aparţinând minorităţii naţionale în unitatea administrativ-teritorială în cauză, precum şi afectarea drepturilor şi libertăţilor acestora decurgând din Constituţie, tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte.” UDMR se străduieşte de aproape un deceniu şi jumătate să promoveze această aberaţie, fără a izbândi, până acum.
Proiectul legislativ a fost adoptat de către Senat, în sesiunea extraordinară din 5 iulie a.c., prin votul a 73 de senatori reprezentând PSD, ALDE, UDMR, PNL şi USR (unii parlamentari probabil în deplină necunoştinţă de cauză), legea aflându-se în prezent la preşedintele României pentru promulgare.
Să înţelegem, de fapt, despre ce e vorba… România are, la ora actuală, o organizare administrativ-teritorială legiferată în data de 16 februarie 1968, când Marea Adunare Naţională a adoptat Legea nr. 2 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, rămasă în vigoare, cu anumite modificări, până astăzi. După 1990, s-a dezbătut intens în spaţiul public şi chiar s-au configurat proiecte politice privitoare la necesitatea unei reorganizări administrativ-teritoriale a României, care să corespundă nevoii de eficienţă, descentralizare şi sporirea gradului de autonomie locală, de creştere a gradului de absorbţie a fondurilor europene şi de implementare a unor proiecte de dezvoltare mari, regionale.
Astăzi, în România, există comune cu până la o mie de locuitori şi judeţe incapabile să se autoadministreze, neputincioase să existe prin forţe economice proprii sau măcar să-şi asigure veniturile bugetare pentru a acoperi salariile celor din administraţia publică locală şi costurile cu utilităţile, energia, serviciile şi iluminatul public. Despre investiţii, dezvoltare sau promovarea de proiecte din fonduri europene, nici nu are rost să mai vorbim în astfel de cazuri. Fără a primi „perfuzii” financiare de la bugetul de stat pentru echilibrarea bugetelor locale, astfel de entităţi administrative ar sucomba subit.
Prin comparaţie, Polonia cu aproape 39 de milioane de locuitori, care a promovat reforma administrativ-teritorială din 1999, a ajuns de la 49 de unităţi administrative regionale, prin comasare, la 16 regiuni (voievodate) mari şi eficiente economic, iar Franţa (cu 67 de milioane de locuitori) la 18 unităţi administrative regionale.
Avantajele modelului de regionalizare polonez sunt costuri mai reduse pentru contribuabili şi mobilizarea mult mai uşoară a fondurilor. Aspectele pozitive vizează parteneriatele public-private şi competitivitatea în sectorul public. În plus, concentrarea programelor europene sub aripa unei singure instituţii şi structuri organizatorice eficiente au dus la obţinerea unei absorbţii a fondurilor europene de peste 80%. Un alt aspect pozitiv a fost realizarea descentralizării administrative şi financiare şi creşterea gradului de autonomie locală. În cazul Poloniei, circa 55% din veniturile bugetare revin la bugetele locale (incluzând subvenţiile şi bugetele voievodatelor) faţă de 45% cât se transferă la bugetul de stat. Aşadar, centrul de greutate din punct de vedere bugetar este reprezentat de regiuni.
Prin comparaţie, în România prezentă, raportul procentual între bugetele locale şi bugetul de stat este de 36% (local), la 64% (central), deci net în favoarea bugetului de stat. Acest raport reflectă mentalitatea centralistă la nivel de stat, care în anumite contexte se poate manifesta degenerat, deşi PIB-ul unor centre din ţară (cum sunt Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca, Timiş, Prahova, Braşov şi Ilfov) ajută la susţinerea veniturilor multor altor judeţe, inclusiv din Transilvania. Se poate discuta despre un control de la centru al resurselor şi distribuirea acestora pe criterii clientelare politice, de mentalitatea împărţirii „echitabile” a sărăciei – generate de deciziile proaste – şi, iată, de spaimele etnocentriste, rezultate/folositoare programului politic al unor politicieni maghiari, în speţă al UDMR, caree urmăreşte realizarea planurilor, de sorginte ruso-budapestană, ale autonomiei teritoriale a „ţinutului secuiesc”.
Pe de o parte, politicienii maghiarimii susţin public, dar evident populist şi demagogic, necesitatea reformelor administrative, descentralizarea, autonomia locală, sporirea resurselor care trebuie să rămână bugetelor locale, însă, în realitate, nu doresc să se desprindă din „colivia” administrativ-teritorială a sărăciei etnice generalizate, care plasează judeţele Harghita şi Covasna în rândul celor mai nevolnice economic zone din România.
Problema de fond este însă că, prin amendamentul inclus de UDMR în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României, este exclusă orice reformă administrativ-teritorială de primenire modernistă şi reorganizare eficientă a statului român. România este, cu alte cuvinte, blocată etnic în structurile socialismului utopic, de care se pare că nu mai scăpăm ca de un blestem la nivel de stat.
Se încarcă comentariile...
