Talentatul domn Vosganian şi walkiria Udrea

E dimineaţa cea mare. Varujan Vosganian se piaptănă şi se priveşte pieziş în oglindă. În buzunarul din faţă are o sticluţă de mir, sfinţită desigur, care ar trebui să îl înduioşeze pe Ocrotitorul Penalilor, Parlamentul. Ochii îi sunt umbroşi şi melancolici, iar glasul înduioşător. E pregătit.

Îndată ce ţi se ridică imunitatea, eşti ca şi vinovat. Cam asta a spus Varujan Vosganian, speriat la gândul că reputaţia sa de politician cu veleităţi poetice şi aspiraţii de Nobel ar putea fi pătată de un dosar şi o altă judecată decât a juriului de la Stockholm. Drept urmare, a pus în scenă o reprezentaţie demnă de un Oscar.

Lacrimi şi suspine l-au însoţit spre tribuna Parlamentului, unde s-a crucificat, metaforic, în faţa iubiţilor colegi. A fluturat o sticluţă cu mir prin faţa camerelor, după care s-a indignat că reporterii l-au întrebat astfel de lucruri intime, a lăcrimat, după care a fluturat din gene şi s-a declarat un simplu melancolic.

Pe lângă Vosganian, Elena Udrea a părut o walkirie, mai degrabă războinică decât umilă. Gestul cu degetul la nas, atât de comentat (inutil) de mulţi, a avut, totuşi, meritul că a dat naştere unor interpretări. Semiotic vorbind, ca să o citez pe fosta doamnă Cocoş, lacrimile lui Vosganian nu dau prea multă bătaie de cap. Dacă Elena Udrea e vinovată, asta rămâne să decidă judecătorii. Între timp, degetul ei aşezat în dreptul nasului poate însemna orice, dar nu că e favorizată sau scutită de suspiciuni.

E ceva poetic şi dezgustător în acelaşi timp în tentativa de demnitate a celor acuzaţi sau chiar condamnaţi. Adrian Năstase a făcut din jenanta sa criză de personalitate, adusă la rangul de tentativă de sinucidere, un nobil seppuku. A sfârşit condamnat cu repetiţie, blogger şi ridicol. Alţii s-au resemnat. Sorin Roşca Stănescu a scris din închisoare, chiar astăzi, despre negocierile de la Minsk, el, care pe vremea în care era în Parlament nu făcea altceva decât să şoptească, mititel şi iscoditor, la urechile celor mari, nume ale celor mici.

Sorin Ovidiu Vîntu s-a reinventat drept Naş al capitalismului, şi el blogger, predă la şcoala şmecheriei şi a îmbogăţirii în viaţă şi scuipă proştii care şi-au golit buzunarele pentru el. La fel ca el, Voiculescu se vrea a intra în mitologia penală recentă drept filantrop şi analist politic. Alţii s-au retras din lumina reflectoarelor, unii încă se aud, slab, de după gratii. Fenechiu, deşi nu mai e ministru, mai elaborează câte un plan de autostrăzi. Năstase, deşi interzis în politică, îşi plimbă relevanţa durdulie pe la Fundaţia Titulescu. Totul, doar ca să conteze, totul, doar ca foştii şi actualii condamnaţi să se spele în faţa opiniei publice.

În ce îl priveşte pe Vosganian, însă, lacrimile au spălat cerneala de pe cererea DIICOT, justiţia s-a blocat în suspine, ca un nod într-un gât de parlamentar, dar relevanţa, demnitatea? Liberalul a scăpat pe ochii lui umbroşi. Dar cu ce a scăpat? Cu mandatul intact? De suspiciuni? E încă un candidat viabil la Nobel?

Cel mai probabil, oamenii vor uita de lacrimile lui, curând. Scandalul se va fi stins, sticluţa cu mir o să fie uitată într-un sertar, cum a uitat şi Ponta peregrinările la mânăstiri după campanie. Cărţi de poezii vor fi lansate, soarele va răsări şi va apune la fel, unii vor merge după gratii, alţii abia îşi vor deschide buzunarele în faţa ochiului draculuI, doar ei, eternii suspecţi, vor rămâne împietriţi între vină şi inocenţă. Cert este că, oricât ar fi de dezgustătoare  încercarea condamnaţilor  de a-şi recăpăta demnitatea, odată lipsiţi de libertate, este preferabilă în comparaţie cu tentativa suspecţilor de a-şi păstra libertatea, lipsiţi de demnitate.