Redeschiderea Dosarelor Revoluţiei

Pentru români, surpriza săptămânii ce se încheie, o surpriză plăcută de astă- dată şi care sper să nu fie o simplă furtună într-un pahar cu apă ori doar unexerciţiu de reparare a unei imagini nu tocmai favorabile, vine din partea d-lui Bogdan Licu.

Nimeni altul decât procurorul general interimar al României, persoană controversată, posesorul unui doctorat încă şi mai controversat la care, în mod ciudat, domnia-sa vrea să renunţe, fără a obţine însă necesarul accept al Ministrului Educaţiei.

Aflat la sfârşit de interimat- numele posibilului său succesor e deja cunoscut şi, din câte se pare, nu vor interveni incidente neplăcute în complexul de proceduri în urma cărora dl. Augustin Lazăr îşi va putea ocupa funcţia- dl. Bogdan Licu a anunţat că a semnat infirmarea Ordonanţei  11/P/2015 a Parchetului de pe lângă ÎCCJ, Secţia Parchetelor Militare din 14 octombrie 2015. Cea care punea o lespede ce părea a depune o lespede de mormânt peste dosarele, necunoscutele, enigmele Revoluţiei Române. Dar şi o a doua lespede peste mormântul a mai mult de 1000 de persoane ce şi-au pierdut viaţa, în cel mai inexplicabil mod cu putinţă, după ora 12, ora fugii familiei dictatoriale, a zilei de 22 decembrie 1989.

Mai departe, textul dat publicităţii de dl. Bogdan Licu se constituie într-un adevărat rechizitoriu la adresa felului în care şi-au făcut datoria nenumăraţii săi colegi din Procuratură. Oameni care mai degrabă au mimat ancheta decât au făcut-o cu adevărat. Investigatorii militari nu au luat în considerare nenumărate mărturii ce par a fi esenţiale, pe altele le-au făcut uitate, au lucrat selectiv, nu şi-au pus şi nu au vrut să răspundă la întrebări simple, elementare, impuse de desfăşurarea încâlcită a evenimentelor, nu au încercat să clarifice motivele pentru care s-a ordonat deschiderea focului, nu au vrut să afle cine a dat ordinul, cine a tras şi de ce a tras. Nu au vrut să limpezească deloc rolul jucat de Armată şi de Securitate, după ce regimul Ceauşescu se arăta a fi definitiv înfrânt.  

Comunicatul semnat de dl. Licu spune, în realitate, ceea ce ştiam deja. Şi anume că organismele de cercetare, de anchetă penală, plătite cu salarii colosale, tocmai în virtutea considerentului că îndeplinirea misiunii lor presupune un grad înalt de risc, ne-au minţit sistematic. De altminteri, cine are curiozitatea de a citi cartea Cine mi-a ucis fiul? Dosarul Frumuşanu -Crăiniceanu se redeschide, apărută în 2015 sub semnătura lui Ştefan Frumuşanu în colecţia Memorii-Jurnale a editurii Humanitas, carte care e mai mult decât reconstituirea luptei inegale cu autorităţile Statului a două familii care au suferit pierderi omeneşti ireparabile, profund dureroase în Mineriada din septembrie 1991, are şocul de a se întâlni cu o încrengătură de natură mafiotă. Cu un amestec în care politicieni zişi de mare calibru, care au ajuns la vârfurile puterii în Statul român imediat după fuga Ceauşeştilor şi care şi-au legat numele de alte crime şi blestemăţii, politicieni în frunte cu Ion Iliescu şi Petre Roman, au obstrucţionat aflarea adevărului despre moartea lui Andrei Frumuşanu şi a Auricăi Crăiniceanu. Au făcut-o de conivenţă cu înalţi magistraţi civili şi militari, cu procurori generali ai Republicii şi şefi ai Parchetelor militare, cu indivizi de joasă speţă, simboluri ale comunismului rezidual, promovaţi în înalte demnităţi doar fiindcă au executat fără să crâcnească ordine. Cele mai multe venite direct sau indirect de la Ion Iliescu, primul care are multe de mărturisit şi multe de plătit atât în Dosarul Revoluţiei cât şi în cel al Mineriadei.

În decembrie 2015, la puţină vreme de la învestirea sa în funcţia de ministru al Justiţiei, d-na Raluca Prună a făcut observaţia corectă potrivit căreia există numeroase simetrii între dosarele redeschise ale Mineriadelor şi cele de puţină vreme închise ale Revoluţiei. Redeschiderea acestora din urmă, anunţată de dl. Licu, dacă nu este doar un simplu foc de paie, le va pune în evidenţă fără doar şi poate. Şi ne va reaminti multora dintre noi ceea, de fapt, ce ştiam.

Ne era, de pildă, tuturor cum nu se poate mai clar că, alături de revolta populară, de Revoluţia propriu-zisă care, se prea poate să aibă dreptate dl. Ion Caramitru când afirmă că s-ar fi încheiat vineri, 22 decembrie 1989 la ora 12, odată cu fuga lui Nicolae Ceauşescu, au existat şi numeroase acţiuni şi interese externe. Mai cu seamă ale Moscovei. De unde şi rapoartele detaliate pe care Ion Iliescu a simţit nevoia să i le furnizeze acesteia încă din primele ore de la preluarea puterii. De unde şi solicitarea de sprijin militar sovietic, o acţiune ce nu mai poate fi de nimeni negată, după ce în anul 2014 realizatorul de televiziune Cornel Mihalache a găsit în arhiva TVR secvenţa în care una dintre figurile-cheie ale intoxicării prin mass-media, Teodor Brateş, îi cerea redactorului George Marinescu să citească pe post o ştire în acest sens.

De unde şi graba şi iresponsabilitatea cu care acelaşi Ion Iliescu, guvernul condus de Petre Roman şi ministrul de Externe de atunci, Adrian Năstase, au semnat în 1991 un scandalos Tratat de prietenie cu muribunda Uniune Sovietică. Tratat care cuprindea, printre altele, angajamentul că ţara noastră nu va intra în nici un fel de tratat sau în vreo alianţă neagreată sau ostilă Uniunii Sovietice. Adică în NATO. Că până la urmă chiar şi persoanele menţionate mai sus au făcut altceva sub presiunea faptelor a istoriei şi a geopoliticii e altă poveste.

Am uitat, în schimb, de pildă, că în chiar zilele imediat următoare datei de 22 decembrie, unii înalţi funcţionari americani au făcut declaraţii, bănuiesc că nu pe cont propriu şi nu chiar de capul lor, prin care încurajau implicarea URSS şi a trupelor pactului de la Varşovia în evenimentele din România. Printre respectivii funcţionari s-a numărat însuşi secretarul de stat american, James Baker.

Excelenta carte a lui Emil Hurezeanu, Pe trecerea timpului-Jurnal politic românesc- 1996-2015, apărută la finele lui 2015 la editura Curtea veche, conţine, printre altele, un remarcabil interviu cu fostul mare diplomat american Henry Kisinger. Secretar de stat în vremea administraţiei Nixon. Transcriu din el, aşa cum au făcut-o într-un editorial publicat tot pe adevărul.ro la data de 2 ianuarie 2016, câteva întrebări şi câteva răspunsuri, ambele strict legate de nefericita declaraţie a lui James Baker

E.H- Pe 24 decembrie 1989, la 20 de ani după vizita dumneavoastră la Bucureşti, cu o zi înainte de execuţia lui Ceauşescu, secretarul de stat James Baker a spus că SUA nu are obiecţii în cazul în care sovieticii sau alte ţări din Pactul de la Varşovia ar interveni în România pentru a asigura forţele anti-Ceauşescu. A fost pentru prima oară după cel de-al Doilea Război Mondial când un înalt oficial american accepta şi chiar încuraja o intervenţie sovietică în afara teritoriului URSS. România independentă a anilor ’70 pe care o sprijineaţi alături de preşedintele Nixon, eşuase după 20 de ani. Cât de surprinzătoare a fost această evoluţie urmată de o revoluţie?

H.K.- Secretarul Baker a fost un extraordinar secretar de stat. Este şi o persoană extraordinară, şi un bun prieten al meu, pentru care am un mare respect. Dar cred că a făcut o greşeală teribilă cu acea declaraţie. Şi nu pot să îmi imaginez ce i-a trecut prin cap. Cred că se gândea că forţele anti-Ceauşescu erau democratice şi că Rusia şi restul statelor din URSS devin democratice, iar el nu dorea ca Ceauşescu să înfrângă aceste aşa-zise forţe democratice.

E. H- Aşa zise?

H.K- Nu ştiu la ce se referea exact, dar probabil la asta se referea. A fost o greşeală să invite URSS să facă uz de forţă militară pentru a interveni în problemele domestice ale României.

E.H.-Nu ar fi intervenit oricum. Au refuzat. Ambasadorul SUA la Moscova l-a vizitat pe adjunctul ministrului de Externe al URSS şi i-a transmis acelaşi mesaj. Răspunsul ruşilor a fost: „Nu vom aplica doctrina Brejnev niciodată”.

H.K.-Nu ştiam acest lucru. A fost o greşeală, e clar.

Despre aceeaşi greşeală şi stupoarea pe care a produs-o ea, avem acum şi mărturia lui Nicolae Stroescu-Stânişoară, directorul Serviciului românesc al Europei Libere în intervalul noiembrie 1989- iunie 1995. Omul în sarcina căruia a căzut conducerea operaţiunilor de informare ale respectivului post de radio în perioada Revoluţiei române, dar şi în vremea mineriadelor. În cartea Povestea Europei libere- Nicolae Stroescu-Stînişoară răspunde la întrebările lui Andrei Crăciun, şi ea apărută în toamna lui 2015 la editura bucureşteană Vremea, putem citi următoarele:

„Ministrul de externe american, James Baker, tocmai întorcându-se dintr-o călătorie în Israel, declara, ajuns pe aeroportul de la New York, că ar fi necesară o intervenţie a Pactului de la Varşovia în România, pentru salvarea Revoluţiei. În aceeaşi zi, presa franceză vorbea despre oportunitatea unei intervenţii în România a unui corp de luptători voluntari. Ştim acum că, în zilele acelea, Ambasadorul Statelor Unite în Uniunea Sovietică transmitea ruşilor mesajul în care li se sugera acestora un sprijin militar acordat de Uniunea Sovietică Frontului Salvării Naţionale din România. Aşa că le-am comunicat din nou directorilor americani că trebuie să vorbesc cu ei şi ei au venit în studioul în care mă găseam. Serviciul de ştiri transmisese deja ştirea respectivă şi eu le-am spus celor doi: Domnul Baker ne face greutăţi. Căci abia a plecat Nicolae Ceauşescu, care, pentru mulţi, iar noi începem să apelăm la o intervenţie a ruşilor. Deci N. Ceauşescu a plecat şi vin ruşii…Un demers cu atât mai nepotrivit cu cât în clipa aceasta nu mai este nevoie de un ajutor militar pentru salvarea Revoluţiei. Trebuie să spun că nu mă aşteptam la un acord atât de prompt şi de categoric din partea celor doi directori, care mi-au spus că, într-adevăr, demersul lui Baker este mai mult decât o greşeală. Aşa că le-am putut comunica, în deplină armonie, că voi opri repetarea ştirii respective şi voi explica atât propunerea americană cât şi pe cea franceză ca izvorând dintr-o mare îngrijorare, dar din momentul în care Armata e cu noi nu se mai pune problema posibilităţii unui eşec”.

E de domeniul evidenţei că şi noi, oamenii simpli, oamenii obişnuiţi, ştim multe şi nu doar la nivel de zvon. Încă şi mai multe informaţii, unele bazate chiar pe documente scrise, se află în dosare şi mărturii. Totul e ca procurorii să vrea cu adevărat să le pună cap la cap, să tragă şi să formuleze concluzii. Şi ca noi, opinia publică, să nu ne lăsăm iarăşi păcălită sau minţită.