Preţul votului, valoarea alegătorului

„Din fericire, există şi categoria cetăţenilor cu demintate, a celor care privesc votul drept ceea ce este, o modalitate de exprimare a propriei voinţe în gestionarea treburilor publice” FOTO Mediafax

Sunt mai puţin condamnabili moral negustorii electorali, cei care îşi vând votul pe un rachiu sau pe diverse bunuri, decât indiferenţii şi micţionarii, cei care anunţă cu un soi de triumfalism infantil că micţionează pe el. Măcar primii îi dau un preţ: ceilalţi îl anulează. Primii întreţin instrumentul esenţial al democraţiei, chiar dacă din motive străine de scopul său; ceilalţi sunt, cu voie său fără de voie, de-a dreptul antidemocratici.

De un sfert de secol de când am câştigat dreptul de a participa la alegeri libere, ne confruntăm cu fenomenul vinderii votului pentru sume sau bunuri cu valori insignifiante. De fapt, este vorba de o revenire a acestui fenomen, fiindcă şi în perioada precomunistă exista această practică. Votul, mijlocul de exercitare a voinţei individului, cel care îl transformă pe individ din vietate socială în vietate activă politic, este puternic devalorizat. Aceşti concetăţeni ai noştri care îşi vând votul pe o ţuică sau pe un pachet cu alimente sunt asemeni indienilor care le dădeau conchistadorilor aur în schimbul unor mărgele de sticlă. O avere în schimbul a nimic.

În afară de această categorie de indivizi care devalorizează votul, mai este o a doua, a celor care îi anulează importanţa. Spre deosebire de cei din prima categorie, cei din a doua nu îi mai dau nici măcar valoarea unei ţuici, ci pur şi simplu îl anulează prin indiferenţă. Sunt cei pentru care democraţia cu votul nu există, viaţa lor fiind un şir de opţiuni ale altora. Ei îşi duc traiul cu bune şi rele fără să se întrebe asupra cauzelor pentru care existenţa lor a fost aşa şi nu altfel. Sunt cei pentru care, orice s-au întâmpla, „tot joi e Ispasul”. Ei nu simt diferenţa între dictatură şi democraţie pentru că universul lor nu trece mai departe de uşa lor şi de „clipa de faţă”.

O a treia categorie, mai nou apărută, este cea care se manifestă cu violenţă simbolică împotriva votului, anunţând-şi cu emfază actul micţionării pe el. Ei nu merg la urnă, ci urinează! Sunt precum copiii care decoperă pe unde fac pipi şi vor să afle de acest lucru toată lumea. De ce fac acest gest? Din motive de mare adâncime, abisale! Pentru că, în opinia lor, votul nu rezolvă suferinţele umane globale; pentru că votul nu aduce raiul lor pe Pământ azi, aici; pentru că viaţa e complexă şi are multe aspecte; pentru că votul nu-i face pe bătrâni mai tineri, pe leneşi mai harnici. Pentru că „la tăţi ni-i greu”.

Între negustorii de voturi şi micţionari există nişte diferenţe. Primii sunt oameni a căror sărăcie e intrată în sânge. Din această categorie nu fac parte doar cei ce îşi duc traiul de pe azi pe mâine aşteptând chilipirul din perioada electorală, ci şi marea masă a celor care se tem că nu vor avea niuciodată de ajuns şi care cred că orice lucru primit fără să scoată bani din buzunar nu trebuie ratat. Sunt acele doamne şi acei domni îmbrăcaţi cu blănuri care se calcă în picioare pentru o farfurie cu fasole cu cârnaţi la sărbătoarea naţională. Sunt pomanagiii incurabili. 

Negustorii electorali vor ţine tot timpul la dreptul lor de a vota, pentru că îşi apără acest capital cu care intră în ridicola lor afacere. Dar ei sunt mulţumiţi cu atât. Indiferenţii nu se vor bate pentru acest drept, pentru că nici nu percep că ar deţine vreo valoare. Micţionarii nu doar că anulează valoarea votului, dar vor ca acest lucru să fie cunoscut şi practicat de cât mai mulţi. Dacă îi scuturi cu o întrebare, nu au ce pune în locul a ceea ce anulează altceva decât reţeta din patria lui Rogozin. Şi, alineaţi în această zgomotoasă brigadă a rogozanilor, fac micţionarism, militează pentru spurcarea votului şi, în consecinţă, a democraţiei.

Negustorii nu ştiu de existenţa micţionarilor, pentru că fac parte din universuri diferite: negustorii sunt oameni cu mai puţină cultură, pe când micţionarii sunt oameni mai citiţi. Micţionarii ştiu de existenţa negustorilor, fapt ce le mai dă încă un motiv de descărcare fluidă pe vot. Dar, în pofida acestei diferenţe, între cele două categorii este o legătură puternică, de care niciunii nu ştiu: negustorii – din ignoranţă, micţionarii – din aroganţă. Micţionarii sunt cei care, alături de indiferenţi şi mai mult decât aceştia, potenţează acţiunea negustorilor pentru că, descurajând participarea la vot, ponderea acestui comerţ cu voturi va fi mai mare în economia alegerilor. Apoi, vor ofta: aţi văzut că votul s-a redus la o afacere, la un gest al „demonului mic burghez” pe care nici înaintaşul Lenin nu l-a putut stârpi?

Din fericire, există şi categoria cetăţenilor cu demintate, a celor care privesc votul drept ceea ce este, o modalitate de exprimare a propriei voinţe în gestionarea treburilor publice. E mult, e puţin? De aici încep alte interpretări. Important e faptul că acest instrument există şi că datorită lui România a devenit în 25 de ani un spaţiu din ce în cea mai respirabil. Amintiţi-vă cum arăta această ţară România în anii ’90! Cu votul acestei categorii şi-a făcut România istoria postcomunistă şi nu cu icnete şi oftaturi micţionar-anarhiste.

În negocierea cotidiană, fiecare om îşi pune în joc propria persoană, cu drepturile şi libertăţile ei, dându-i valoare după cum crede. Negustorii îşi echivalează libertatea de a vota cu un rachiu; asta e valoarea lor ca alegători. Indiferenţii nu pun preţ nici cât pe o ceapă degerată pe acest capital pe care îl deţin fără să fi dorit; asta e valoarea lor ca alegători. Micţionarii echivalează această libertate cu o porţie de pipi; asta e valoarea lor ca alegători.