Piatra de încercare a politicii româneşti: Onoarea!

Mi-am propus să republic pe ziarul meu online cristoiublog.ro amintirile apărute în 1993 sub titlul „Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan“, dialog realizat de Constantin Iftime pentru editura Contraria. Ca să vadă lumina internetului, amintirile mele din 1993 – însoţite de amintiri deşteptate acum, în 2014 – trebuiau bătute la calculator.

Înainte de a da dactilografei mele (singura din ţară care-mi puchineşte scrisul de mână), arunc o privire asupra câtorva pagini, luate la întâmplare.

La pagina 134, îmi sare în ochi titlul: „La noi, lipsa onoarei este considerată îndrăzneală politică“.

Ia te uită! îmi spun – remarcând a nu ştiu câta oară existenţa unor permanenţe ale gândirii mele – şi-n 1993, cu două decenii în urmă, îmi puneam problema Onoarei în politica românească. Zic aşa, deoarece problema Onoarei e una dintre obsesiile mele din ultimul timp, alimentată şi de cercetarea destinului lui Corneliu Zelea Codreanu.

Mai mult între patru ochi, decât în public (a pronunţa azi numele complet al Căpitanului, fără a te strâmba disociativ, riscă să-ţi aducă pe cap condamnarea ca fascist!), am zis cui a vrut să mă asculte că influenţa lui C.Z. Codreanu asupra tinerei generaţii şi-a avut temeiul nu în antisemitism (la acest capitol A.C. Cuza îl întrecea net), ci în promovarea spectaculoasă a noţiunii de Onoare.

Garda de fier şi-a sporit capitalul electoral după eşecul Guvernării ţărăniste. Puţină lume ştie că PNŢ venise la Putere printr-o veritabilă Revoluţie a urnelor, după ce Guvernarea liberală, excelentă în plan economico-administrativ, sfidase simţul popular al Dreptăţii. Ţărăniştii duseseră împotriva lui Ionel Brătianu o campanie de acuzaţii morale făgăduind o Guvernare care să sece mlaştina morală a politicianismului liberal.

La scurt timp, electoratul, electoratul tânăr îndeosebi, şi-a dat seama că partidul lui Iuliu Maniu repeta toate abuzurile de care fusese acuzat PNL: încălcarea libertăţilor cetăţeneşti, tragerea electoratului pe sfoară, compromisurile inacceptabile.

Pe acest fond de incredibilă dezamăgire, programul lui C.Z. Codreanu de eticizare a politicii româneşti a atras şi a sedus. Printre altele, tânăra generaţie era exasperată de absenţa Onoarei din viaţa şi activitatea politicienilor. Ca şi azi, aveau loc succesiv şi în proporţii de masă împăcări cu pupături băloase ale până mai ieri duşmanilor de moarte, nesimţirea de a nu demisiona când demnitarul era prins în flagrant de ciordeală, răzgândirea după câteva clipe, dar mai ales, laşitatea, dezgustătoarea laşitate românească. Generaţiei care asista stupefiată la spectacolul păduchelniţei morale româneşti, Căpitanul îi propunea reabilitarea Onoarei.

Onoare însemna să nu-ţi ştergi obrazul de scuipatul duşmanului, ci să arzi şi tu o palmă pe obrazul bucălat. Onoare însemna să refuzi orice negustorie, inclusiv – dacă nu mai ales – cea cu pricopselile guvernamentale. Onoare însemna să nu cazi în păcatul caragialean al Pupat Piaţa Independenţei. Onoare însemna, dacă nu să te sinucizi, atunci măcar să demisionezi când opinia publică te prindea, demnitar fiind, cu ocaua mică.

Cu 20 de ani în urmă, în 1993, constat cu surprindere, răsfoind cartea-interviu, gândeam cam aceleaşi lucruri:

„Ne-am întrebat mereu de ce a fost obligat Roman să demisioneze după ce au venit minerii. Trebuia să cadă un cap, să se mai relaxeze tensiunea socială. Dar politicienii nu demisionează, indiferent de dezastrul pe care urmează să-l aducă. De ce? Nu au o morală! În Occident, Pierre Beregovoy s-a sinucis, pentru că se gândea că nu mai poate ieşi pe stradă după ce a fost acuzat într-un ziar de corupţie. Acolo, la nivelul conştiinţei, există această presiune a onoarei, a loialităţii. De ce există această presiune? Pentru că este un exerciţiu, o experienţă îndelungată. Individul are de mic acest orgoliu al onoarei. Care nu se naşte, se formează.

Pe de altă parte, la noi, în comunism, nu se puneau astfel de probleme. Ba dimpotrivă. Era considerată o chestiune de gust, de îndrăzneală politică. E drept, suntem în Balcani. Aici ne-a caracterizat acea formulă extraordinară a lui Raymond Poincaré... La sfârşitul secolului al XIX-lea, la noi a existat o mare afacere, afacerea Strussberg, în legătură cu o cale ferată. Se făcuse o mare escrocherie. Şi Poincaré, viitorul preşedinte al Franţei, fiind avocatul firmei escrocate, a spus acea celebră expresie: « “Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l'Orient, où tout est pris à la légère ». Aşa este, la noi totul e luat în neserios, în glumă. Apare un scandal de corupţie, lumea se inflamează, opinia publică explodează. Dar a doua zi începem să spunem: «Stai puţin, lucrurile nu sunt chiar aşa, el e nevinovat. De fapt, e jocul adversarilor». Deci, nu există radicalitate. Aşa – nu-i nimic, timpul trece. Ca în Caragiale“.

Nimic nou, aşadar, în gândirea mea. Mi se pare normal. Mai puţin normal mi se pare că, după 20 de ani, realitatea politică să fie neschimbată.