Năravuri româneşti

Nu sterilele agitaţii şi dispute politice interne care numai specifice unei responsabile pre-campanii electorale prezidenţiale nu sunt ar fi meritat interesul cetăţeanului român în cursul săptămânii încheiate. Ci două evenimente de maximă importanţă petrecute dincolo de graniţele ţării, la Bruxelles şi la Newport.

E vorba despre evenimentele ce privesc deopotrivă viitorul Uniunii Europene şi pe cel al NATO, dar şi viitorul ţării noastre. Aceasta nu doar fiindcă România face parte din ele. Ci mai ales deoarece ceea ce s-a petrecut săptămâna trecută la Bruxelles şi la Newport implică urmări considerabile pentru poziţionarea nu numai simbolică a României pe harta politică, geostrategică şi economică a Lumii. Firesc ar fi fost ca principalii actori politici din România să dovedească maximă seriozitate, dar şi coeziune şi solidaritate în implicarea în respectivele evenimente, să le plaseze deasupra intereselor electorale şi adversităţilor exacerbate. Tot la fel cum ar fi fost de aşteptat ca mediile jurnalistice cu acoperire naţională să pună surdină implicărilor şi polarizărilor politice excesive. Să încerce să ofere informaţii clare, corecte şi nepătimaşe ca şi analize şi evaluări nepartizane şi de maximă acurateţe ale rezultatelor, astfel încât beneficiarii serviciilor oferite de ele, cetăţenii români, să poată să înţeleagă uşor ce s-a întâmplat de fapt. Nu a fost să fie.

Procesul de selecţie şi de nominalizare a comisarilor europeni nu este doar o simplă operaţiune birocratică. Şi nu e numai o chestiune de orgoliu pentru fiecare ţară membră să obţină un portofoliu cât mai important. Un portofoliu ale cărui arii de acţiune şi de competenţe  să corespundă şi propriilor sale priorităţi şi interese de dezvoltare.

Premierul Victor Ponta, convins ca orice aparatcick, de superioritatea carnetului de partid asupra competenţei, a făcut două propuneri dintre care doar una, cea privindu-l pe dl. Dacian Cioloş, a fost convenită cu preşedintele Traian Băsescu. Justificările ulterioare ale prim-ministrului, dintre care un loc de frunte îi revenea aceleia că negociase şi că primise asigurări ferme că ţării noastre i se va atribui importantul portofoliu al Dezvoltări regionale, au fost privite atât de Opoziţie cât şi de oamenii neangajaţi politic nu doar cu reticenţă, ci şi cu ostilitate. O ostilitate ce s-a soldat cu scrisori de protest, dar şi de denunţ adresate preşedintelui desemnat al Comisiei Europene, dl. Jean-Claude Juncker. Printre multe lucruri adevărate, scrisorile reclamau şi faptul că doamna Corina Creţu, candidatul preferat de premier, nu ar fi fost audiată şi confirmată de Parlamentul României. Ceea ce e cât se poate de real. Numai că acelaşi Parlament, mai mult în vacanţă decât în activitate, mai degrabă preocupat de probleme electorale decât de legiferare, nu l-a audiat nici pe dl. Dacian Cioloş. Aşa încât atât reclamaţiile pe adresa Bruxelles-ului formulate de preşedintele Băsescu, cât şi cele cu acelaşi destinatar ale Opoziţiei şi-au cam pierdut din credibilitate. Iar readucerea în actualitate de presa controlată de preşedinte şi de Opoziţie a unor detalii ceva mai picante din biografia sentimentală a doamnei Creţu sau clamarea incompetenţei sale absolute în orice domeniu au dat impresia unei noi Ţiganiade exportate inconştient dincolo de frontierele României.

Pentru moment, d-na Corina Creţu figurează, în ciuda acţiunilor Opoziţiei, pe lista de nominalizaţi a d-lui Juncker, fără a se şti cu exactitate ce portofoliu îi va fi atribuit. Se pare că nu unul important, aşa cum se amăgea şi încerca să ne amăgească dl. Ponta. Într-un interviu acordat Televiziunii Române şi difuzat duminică seara, ministrul de Externe, se arăta ceva mai optimist. Rezultatul final îl vom afla, din câte se pare, la mijlocul săptămânii. Dar oricum ar fi, din disputa Putere-Opoziţie pe tema comisarului european român nu a câştigat nici unul dintre cei doi combatanţi, însă de pierdut cu adevărat a avut România care, încă o dată, s-a arătat o ţară dezbinată. Iar pierderile nu sunt numai la capitolul imagine.

Toţi observatorii occidentali au fost de acord că summitul NATO desfăşurat săptămâna trecută în Ţara Galilor a fost un succes. Că sub impactul acţiunilor neaşteptate şi necugetate ale Rusiei lui Putin, NATO şi-a regăsit cadenţa şi coerenţa. Chiar sensul propriei existenţe. Că a pus la punct o serie de măsuri eficiente menite să descurajeze şi alte acţiuni destabilizatoare, agresive, cu potenţial primejdios la adresa păcii mondiale. Primele mulţumite de rezultatele întâlnirii, aşa cum sunt ele consemnate de documentele destinate publicităţii, ar trebui să fie ţările din flancul  vestic al Alianţei, printre ele aflându-se şi România. “America strânge Rusia ca un şarpe Anaconda” titra profetic, cu câteva zile înaintea summitului Komsomolskaya Pravda. Or, deciziile NATO vizând întărirea bazelor din vecinătatea Rusiei nu fac decât să confirme observaţia binecunoscutului cotidian moscovit.

 În fond, atunci când, imediat după revoluţiile din 1989 şi după unificarea Germaniei din 1990, a mijit speranţa extinderii spre Răsărit a NATO, ţările până mai ieri componente ale Blocului sovietic şi-au dorit primirea în Alianţă gândindu-se că sub umbrela protectoare a comunităţii euroatlantice riscurile se micşorează.  Cu toatele sperau că primejdia unei invazii ruseşti, dar şi riscurile unor conflicte regionale se împuţinează din perspectiva punctului 5 al actului constitutiv al Alianţei. Summit-ul NATO de la Newport a confirmat aceste speranţe. Inclusiv cele ale României care are graniţă directă cu Ucraina şi graniţă intermediară cu Rusia. Care, în plus, e înconjurată de conflicte îngheţate. Sigur, pentru aceasta România va trebui să plătească un preţ ce înseamnă, printre altele, creşterea la 2% a procentului din PIB alocat cheltuielilor militare şi alocarea a 20% din bugetul apărării pentru înzestrare.

Firesc ar fi fost ca aceste rezultate să fie primite cu unanimă satisfacţie la Bucureşti. Numai că, şi de data aceasta, ele au fost umbrite de lupta dintre palate. Numeroasele organe de presă aservite Guvernului, PSD-ului şi premierului, mai ales cele electronice, au aruncat totul în derizoriu. România tv, postul controlat de Sebastian Ghiţă, în locul comentariilor aplicate a convocat un psiholog pătat la propriu şi la figurat care a analizat la fel de “ştiinţific” precum era socialismul lui Marx, Lenin şi Ceauşescu gesturile şi mersul preşedintelui Băsescu. Iar Antenele felixiene, fascinate intempestiv de studiul semioticii fotografiilor, l-au pus la zid pe dl. Băsescu pentru că a călcat pe spaţiul verde, a avut sacoul descheiat şi a purtat o cravată în culori prea vii.

Toate acestea s-au constituit în indicii şi fapte ce au probat că bordelul politic naţional, complet indiferent la interesele majore ale ţării, e în plină activitate. O activitate a cărei factură o vor deconta, din păcate, românii de rând, şi nu prostituatele de lux ale politicii şi presei  româneşti.