Legea la români:  între viol şi păcatul malahiei

Ceea ce se întâmplă cu procesul legislativ din România postdecembristă nu poate fi încadrat decât între cele două noţiuni. Felul în care legile se nasc la noi (dar nu numai) nu mi se mai pare deloc un proces firesc, natural şi care să corespundă nevoilor reale ale românilor, ci dimpotrivă, seamănă foarte tare cu siluirea sau masturbarea.

De la început cer scuze tuturor celor ce li se pare deplasat titlul. Dacă vor avea răbdare, vor înţelege la ce anume mă refer exact. De altfel, am aflat că deja câteva asociaţii creştine au luat atitudine faţă de problema pe care o aduc în atenţie.

Mai întâi să definim termenii. „Siluire” sau „viol” este un termen care are atât conotaţie sexuală, cât şi juridică. Există violul de domiciliu, violarea drepturilor sau a graniţelor. Dacă extindem, există chiar şi siluirea morală al legii. Adică violarea ei, astfel încât produce plăcere doar violatorului, cu toată opoziţia principiilor sau normelor sociale morale. Dar, nu-i aşa că mulţi spun că, în vremurile astea, legătura dintre lege şi morală nu mai are niciun rost?!

Ei bine, din când în când, legiuitorul aplică principiilor legislative câte un viol moral, menit doar să-i producă plăcere şi să nască legi controversate.

După 1989 am avut destule situaţii în care s-a încercat adoptarea unor legi care să faciliteze anumitor grupuri sociale nişte imunităţi, privilegii, venituri sau beneficii nefireşti în raport cu situaţia reală a societăţii româneşti. Reacţiile din ţară şi străinătate au demonstrat-o. Recentul scandal al superimunităţii este doar un exemplu dintre multe altele posibile: salarii şi pensii nesimţite, contracte şi licitaţii cu iz penal, achiziţii de bunuri şi servicii la preţuri aiuritoare etc.

Să ne înţelegem. E normal ca aceste grupuri, ostenindu-se pentru binele poporului să aibă dreptul la partea leului. Nimeni nu le contestă dreptul la răsplată după faptă. La noi, însă, mi se pare că răsplata este mult prea mare, în condiţiile în care binele poporului nu prea se mai simte, iar osteneala pentru el nu prea se mai vede. Dovada stă în cotele aproape ilegitime moral ale încrederii românilor în instituţiile politice, conform sondajului INSCOP din septembrie comandat de Adevărul.

Să trecem la celălalt termen (mi-e şi jenă să-l mai scriu), mult mai dur şi pe care, sincer vă mărturisesc, îl folosesc cu scuzele de rigoare şi cu greaţa pe care mi-o stârneşte inclusiv fapta pe care o descrie. Dar altul mai cunoscut şi mai uşor de înţeles de marele public nu am găsit, pentru a defini mai complet fenomenul. Plus că şi Biblia aminteşte de faptul că malahienii nu vor dobândi Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni, cap.6, 9-10).

Ştim bine la ce se referă: autostimularea plăcerii sexuale, care este numită mai vulgar şi masturbare. Specialiştii îi conferă şi un sens psihic, atunci când plăcerea se obţine doar cu ajutorul imaginaţiei.

Dacă, însă, extrapolăm filosofia masturbării spre zona juridică, vom observa că sunt destule situaţii în care, pentru a obţine plăcute beneficii, legiuitorii se autosatisfac cu propriile legi votate. Juridic, chestiunea se numeşte conflict de interese (cine decide, tot acela beneficiează). Însă, în viaţa reală fenomenul se desfăşoară asemenea acestui păcat: se repetă periodic, dă dependenţă şi epuizează resursele organismului numit România.

PS: Deoarece preotul nu poate face politică partizană, acest articol face abstracţie de anumite partide sau personaje politice ale momentului, deoarece chestiunile amintite în text se regăsesc din 1989 încoace.