Articol preluat din Dilema veche

M-am gîndit la cîteva posibile reţete de evadare din cercul „imaginii“ lor: poţi să-ţi spui că nu merită să le acorzi atenţie, că sînt, de fapt, nişte caraghioşi, că poate nu sînt răi, ci doar tonţi, că asta-i democraţia şi că, deci, dacă îi vrea poporul, e musai să-i adopţi fără criterii „elitiste“. Dar orice-ai face, n-ai scăpare! Ajunşi la putere, inşii de genul ăsta sînt inconturnabili: îţi pătrund „în casă şi în gînd“ pe sub uşă, prin fereastra întredeschisă, prin bîrfa vreunui vecin, prin hazardul telecomenzii, ba chiar prin folclorul bancurilor, devenite vaccinul nostru tradiţional împotriva mizeriei zilnice. Cînd tocmai credeai că ai obţinut un început de uitare, de pace atemporală, de anestezie, te trezeşti sub gheara portretului lor, a vorbelor lor, a indigenţei lor intratabile. Dl Dragnea, de pildă, aflat pe culmile talentului lui de ironist fin, declară că nici preşedintele Iohannis, nici purtătoarea lui de cuvînt nu au dreptul să comenteze activitatea PSD decît dinăuntru, adică după ce, mai întîi, se înscriu în partid! Foarte tare! Dusă pînă la capăt, această „exigenţă“ ar putea culmina cu miraculoase reguli de comportament politic. De pildă: 1) Opoziţia nu are dreptul să se adreseze, critic, partidului de guvernămînt decît dacă, în prealabil, intră, în masă, în rîndurile acestuia; 2) orice demonstraţie de stradă împotriva guvernului trebuie să aibă aprobarea guvernului şi să adune laolaltă numai membri ai formaţiunilor politice din alianţa de guvernare; 3) în perioada alegerilor, nu vor avea dreptul de a vota cu Opoziţia decît cetăţenii care, înainte de a merge să voteze, vor depune, la sediul partidului pe care vor să-l înlăture, o cerere de adeziune… Poţi să zici că dl Dragnea nu are haz? Poţi să uiţi de el cînd te hărţuieşte intelectual cu asemenea subtilităţi?

Cînd vezi cîte drăcii au voie să spună şi să facă politicienii „de vîrf“, nu poţi să nu te miri cît de puţine lucruri are voie să facă preşedintele ţării. Mai întîi, i se atrage atenţia că rolul lui e rolul unui simplu „mediator“. În subtext, i se sugerează că dacă un hoţ fură şi un procuror îi face dosar penal, el, preşedintele, trebuie, constituţional, să „medieze“ între hoţ şi organul judiciar. N-are voie să ţină parte nici unuia… A fi mediator înseamnă, cu alte cuvinte, a nu avea opinii, a nu judeca pe cont propriu, a fi echidistant pînă la moţăială. La fel în politică: dacă cineva de la stînga se confruntă cu cineva de la dreapta, iar unul dintre ei bate cîmpii, preşedintele n-are voie să califice părtinitor bătaia de cîmpi. Trebuie, deci, să spună fie că amîndoi bat cîmpii, fie că amîndoi au dreptate. Orice înclinare a balanţei într-o parte sau alta e încălcare a Constituţiei. Preşedintele trebuie să stea ţeapăn, decerebrat, la mijloc.

De curînd, aflăm şi că preşedintele îşi iese din rol dacă spune că cei cu probleme penale n-au ce căuta în politică. Păi, cum?! Nu e „prezumţia de nevinovăţie“ un drept al oricărui cetăţean? Carevasăzică nu au şi politicienii dreptul la acest drept? Noi credeam, totuşi, că e loc pentru oarecari nuanţe, dincolo de „litera“ legii. E drept, nu sîntem de meserie, cum sînt unii muncitori şi ingineri reciclaţi ca jurişti şi ajunşi în Parlament pe posturi „de specialitate“. În fond, nu trebuie să fii jurist ca să afirmi că prezumţia de nevinovăţie e îndreptăţită pentru oricine, că ea trebuie, aşadar, să rămînă în picioare cîtă vreme drumul de la suspiciune la dovadă nu a fost încă parcurs. Nu e nevoie, totuşi, decît de o fărîmă de bun-simţ ca să-ţi dai seama că una e să fii suspect că ai furat găina vecinului şi alta e să fii suspect că ai furat masiv din avutul public. Nu zic că prezumţia de nevinovăţie nu e valabilă şi într-un caz, şi într-altul (pînă la proba contrară), dar mi s-ar părea decent ca demnitarul suspect să facă, din proprie iniţiativă, un pas înapoi, cîtă vreme cazul său e neelucidat. Şi să nu fie promovat în funcţie, pe perioada desfăşurării anchetei. Gradul de risc al instalării unui potenţial infractor la cîrma afacerilor publice e infinit mai mare decît gradul de risc al folosirii unui potenţial delincvent pe post de tractorist. Evident că înţelept e să n-ai de-a face nici cu unul, nici cu altul. Dar dacă afli despre o bonă că ar fi abuzat copii, nu prea te grăbeşti să o aduci în casă, chiar dacă suspiciunea nu e încă dovedită. Pe scurt: un demnitar suspect nu e la locul lui, cîtă vreme nu ştim rezultatul ultim al unor cercetări competente. Şi dacă omul e cu adevărat „curat“, va face prima dovadă în acest sens, dîndu-se singur la o parte, pînă la o concluzie instituţională veridică. Asta a vrut, cred, să spună preşedintele Iohannis. Nu se cade să defilezi pe prima scenă a ţării cu ghiozdanul plin de dosare. Ei, aş! Aşa o fi la alţii. Dar la noi se practică înţelepciunea tandră, „raţiunea“ împăciuitoare, iertarea anticipativă. Cine nu pricepe acest tip de comportament nu e un politician adevărat, nu respectă legile nescrise ale patriei, nu e „bun român“. Iar o „rezervă de cadre“ pentru viitoarele guverne tocmai a fost eliberată, deunăzi, din închisori, reintrînd, curajos, sub protecţia prezumţiei de nevinovăţie.

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro.