EXCLUSIV Discursul pregătit de câştigătorul alegerilor prezidenţiale

Suntem cu mai mult decât o colecţie de judeţe roşii şi albastre, separate de linia Carpaţilor. Nu putem şterge liniile trasate prin vot, dar putem măcar încerca să le facem să lucreze în favoarea noastră ca naţiune, punând ce ne distinge în slujba a ce ne poate face mai puternici.

Discursul pregătit de câştigărul alegerilor prezidenţiale pentru seara de 16 noiembrie, pe care nu îl vom auzi.

Dragi români,

A fost o campanie lungă şi obositoare. Au fost 45 de zile în care noi, candidaţii, am tot vorbit, dar astăzi a fost rândul poporului să vorbească.

Mesajul vostru, al celor care aţi votat şi al celor care aţi stat acasă, a fost clar şi răspicat. El nu poate fi însă auzit de cei care se uită doar la procente, de cei care caută învingători sau învinşi. Mesajul vostru nu poate fi auzit nici de cei care se cred mai buni decât semenii lor doar pentru că au altă opţiune politică.

Însă eu am auzit mesajul vostru. L-am auzit pentru că voi, milioane de români, l-aţi repetat, unul câte unul.

Nu contează ce diferenţe indică exit-poll-urile, nici ce rezultate finale va consemna Biroul Electoral Central. Contează doar că, dacă până acum am fost două tabere, de mâine trebuie să devenim un popor. Dacă până acum am fost două electorate, de mâine trebuie să devenim o naţiune. Dacă până acum a contat ce ne diferenţia, de mâine trebuie să conteze ce ne aduce împreună.

Suntem cu mai mult decât o colecţie de judeţe roşii şi albastre, separate de linia Carpaţilor. Nu putem şterge liniile trasate prin vot, dar putem măcar încerca să le facem să lucreze în favoarea noastră ca naţiune, punând ce ne distinge în slujba a ce ne poate face mai puternici.

Nu îmi încep mandatul în cele mai fericite dintre circumstanţe. România nu trece prin cea mai fericită perioadă a ei. Sunt conştient de asta.

În ţara pe care o voi conduce peste o lună de zile, unul din zece români este diagnosticat cu depresie, semn că trebuie să ne apropiem unii de alţii, nu să ne îndepărtăm şi mai mult. Depresia este un cancer care ne mănâncă sufletul şi care ne paralizează energia. Aşa cum ne-am îmbolnăvit colectiv, trebuie să ne vindecăm împreună. Şapte din zece români se uită la direcţia ţării şi o consideră greşită. Nouă din zece dintre noi nu mai au niciun fel de încredere în partidele politice, făcând din democraţia noastră o casă cu o fundaţie tare şubredă. Mulţi din cei din jurul nostru se gândesc să lase România fără o şansă dându-şi lor o şansă la o viaţă mai bună în străinătate.

Este un privilegiu să devin Preşedintele României, dar fac acest pas conştient că singur, chiar ca prim om în stat, pot face prea puţin şi prea greu ceea ce vă doriţi. Pentru a nu deveni şi eu prima sursă a dezamăgirilor voastre, vă cer să fiţi alături de mine, să nu consideraţi că, pentru cinci ani, vă puteţi lua ochii de la mersul acestei ţări şi că vă puteţi întoarce la grijile de zi cu zi. Am nevoie de voi, cei care m-aţi ales sau nu, din prima până în ultima zi a acestui mandat, pentru a nu uita niciodată pentru ce am votat astăzi.

Stimaţi alegători care aţi decis să nu votaţi pentru mine,

Există multe probleme financiare care ne pândesc în această iarnă economică. Au curs râuri de cerneală scriindu-se despre împrumuturi şi dobânzi, aşa cum s-au scurs zeci de mii de minute de televiziune în discuţii despre deficite şi despre ce este de făcut în această privinţă.

Există însă un deficit şi mai grav care nu se găseşte în cărţile de economie şi despre care nu se fac analize la televizor din partea unor oameni care vorbesc cu voci grave: acesta este deficitul de încredere şi de recunoştinţă.

Nu putem împrumuta încredere, căci încrederea nu este o resursă care se poate tranzacţiona. Asta nu înseamnă însă că încrederea este o resursă care, odată cheltuită, dispare pentru totdeauna. Încrederea se poate naşte şi se poate hrăni. Dacă există condiţiile minimale în societate, încredrea se poate crea şi re-crea, poate creşte neîngrădit şi îşi poate găsi locul în fiecare din noi.

Nu există zăcăminte de recunoştinţă pe care să le putem exploata, aşa cum facem cu resursele naturale, pentru că recunoştinţa este acolo unde suntem noi. Recunoştinţa este ceva care se învaţă acasă, în familie, la masa de duminică, care se simte în Biserică, la slujba săptămânală, care se manifestă în fiecare zi la locul de muncă şi care se transmite mai departe din tată în fiu şi din mamă în fiică.

Recunoştinţa şi încrederea sunt ceea ce avem nevoie pentru a putea purcede la drumul lung şi greu care ne aşteaptă pe toţi. Vă cer să faceţi gestul de a mă privi drept Preşedintele vostru, ca pe acel coleg de bancă pe care, deşi nu l-aţi vrut, îl aveţi în stânga voastră. Nu vă pot promite că n-am să vă dezamăgesc niciodată, dar vă pot spune că voi căuta în fiecare zi să nu vă dau motive să vă reamintiţi de ce n-aţi votat cu mine.

Stimaţi alegători care mi-aţi încredinţat votul,

În ţara pe care o voi conduce peste o lună de zile, populaţia nu este doar mai obosită, dar este din ce în ce mai împuţinată. La începutul acestui an electoral, pe 1 ianuarie, pentru prima oară din anii '70, populaţia rezidentă a scăzut sub 20 de milioane de locuitori. Dintre aceştia, 3,3 milioane de români au peste 65 de ani. Suntem mai puţini, mai deprimaţi şi mai bătrâni.

Nu sunt îngrijorat doar de numărul bătrânilor din România, pentru că sunt indicii că trendul demografic se poate schimba. Deja în 2012 au fost mai multe căsătorii decât în 2011, iar natalitatea este într-o uşoară creştere. Sunt semne care ne permit să privim cu un optimism moderat spre viitor, dacă ne vom face treaba.

Ce mă îngrijorează însă este calitatea vieţii românilor, tineri sau bătrâni. Mă îngrijorează că speranţa de viaţă sănătoasă este în scădere. Asta înseamnă că noi, cei care conducem această ţară, nu am ştiut cum să facem astfel încât beneficiile secolului XXI să se traducă printr-o viaţă mai bună pentru fiecare. Deşi oamenii trăiesc mai mult, calitatea vieţii lor este mai proastă: În România, la 65 de ani, femeile pot spera doar la 4,7 ani de viaţă independentă şi bărbaţii la 5,3 ani. Acum 7 ani, cerul era mai mai senin pentru bătrânii noştri: femeile puteau spera la 7,8 ani sănătoşi, iar bărbaţii la 7,7 ani. Lucrurile s-au înrăutăţit pentru că am eşuat în a asigura acces la servicii de îngrijire şi de sănătate pentru vârstnici. Unde noi am dat greş, alţii au reuşit. Bătrânii Europei se pot aştepta la aproape 9 ani de trai fără nicio limitare a activităţii. Acest lucru demonstrează că noi, pur şi simplu, nu facem destul pentru părinţii şi bunicii noştri.

Dar nu facem destul nici pentru tinerii noştri. Viitorul nostru arată nesigur, pentru că tinerii noştri sunt nesiguri. Este greu să fii sigur, pe picioarele tale, atunci când îţi clădeşti viaţa pe nisipuri mişcătoare. Căci, să nu ne facem iluzii, piaţa muncii pentru tineri arată ca nisipurile mişcătoare, cu cel cel mai ridicat şomaj pentru cei între 15 şi 24 de ani. Cu toate că statisticile arată că rata de ocupare pentru această categorie era în creştere în ultimii doi ani, sunt extrem de îngrijorat de tinerii care sunt descurajaţi în a-şi găsi un loc de muncă. Numărul lor poate nu va părea mare, însă este suficient ca un singur fir să se rupă pentru a destrăma o ţesătură, iar ţesătura socială este în pericol atunci când aproape 60.000 de tineri cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani se considerau descurajaţi în 2012 să-şi caute un loc de muncă. Facem prea puţin pentru tinerii noştri. Şi atunci de ce să ne mirăm că, unul câte unul, copiii noştri caută un alt loc să-şi întemeieze familiile şi lasă casele bătrâneşti pustiite şi părinţii cu lacrimi în ochi, când prietenii noştri de liceu sau de facultate ne cheamă să ne luăm rămas bun sau când colegii de serviciu ne spun că vor începe o viaţă în altă parte?

În ţara pe care o voi conduce peste o lună de zile, când îmi voi începe mandatul, familia românească este poate în cea mai gravă situaţie în care s-a aflat vreodată în istoria noastră recentă. Nouă din zecei lei care intră ca venituri în gospodăria românilor sunt cheltuiţi. Aproape 15% din veniturile familiei României sunt reprezentate de veniturile în natură, şi asta în secolul XXI, în anul 2014, în care în lume unii se aventurează să facă turism spaţial, se aterizează pe comete, iar imprimante 3D pot să printeze vase de sânge şi case.

Mult prea mulţi bani se duc pe asigurarea supravieţuirii: 72% din cheltuielile unei familii în România sunt reprezentate de consum, adică de mâncare, iar alţi 17% se duc pe impozite, taxe, contribuţii şi cotizaţii. Prea puţini bani le mai rămân românilor pentru a putea să pună deoparte ca să încerce să se ridice pe scara socială, să trăiască măcar un pic mai bine ei sau copiii lor.

Şi dacă vorbim de scara socială, trebuie să spunem că ascensorul social din România este blocat. Cei care se află la etajele de jos se văd puşi în imposibilitate de a urca. Nu trebuie să ne dorim să sărăcească bogaţii, dar trebuie să ne dorim să ni se îmbogăţească săracii. Este o prăpastie prea mare între bogaţii şi săracii acestei ţări, iar această ruptură înseamnă o viaţă mai proastă pentru noi toţi. Înseamnă insecuritate, invidie şi înseamnă cancer adevărat pentru sănătatea acestei naţiuni. Când 20% dintre români muncesc şi totuşi nu reuşesc să se ridice din sărăcie, înseamnă că avem cu toţii o problemă. Când un român plătit cu salariul minim pe economie trebuie să muncească trei ore şi jumătate pentru a-şi permite un kilogram de carne, înseamnă că noi toţi avem o problemă. Când pentru o franzelă trebuie să munceşti aproximativ 10 minute, înseamnă, fie că ne place să recunoaştem sau nu, că avem o mare problemă, pe care însă nu o putem rezolva decât împreună.

Pasul către clasa de mijloc a milioane de români este semnul sub care eu îmi pun Preşedinţia. Vreau o Românie pe picioarele ei, întărind şi imunizând de bolile copilăriei democraţia noastră. Propun un parteneriat al solidarităţii prin performanţă, în care fiecare să aibă şansa lui şi nimeni să nu aibă pe umeri o povară mai grea decât poate duce. Resping căutarea de vinovaţi facili, de ţinte care să scuze neputinţe. Eu voi fi primul care va da acest exemplu. Nu-i voi blama pe săraci, cum nu-i voi blama nici pe oamenii de afaceri, dar le voi cere nu doar respect pentru lege, dar şi un dram în plus de omenie. Vreau o piaţă cu adevărat liberă pentru întreprinzători şi pentru idei, dar şi o societate în care să înţelegem că nu tot ce este interzis este permis.

Stimaţi colegi de partid,

Ne-a plăcut să spunem că ne-am luptat în această campanie, însă adevăratul duşman împotriva căruia trebuie să ne luptăm sunt sărăcia, lipsa de oportunităţi şi de perspective.

Sărăcia care ne paralizează dezvoltarea, sărăcia care ne răpeşte prezentul şi ne condamnă viitorul, sărăcia care ne privează tinerii de educaţia la care au dreptul şi care face ca doar câţiva elevi dintr-o sută care s-au născut în mediul rural să ajungă la facultate, sărăcia care ne pedepeşte bătrânii la un sfârşit de viaţă lipsit de demnitate, sărăcia care ne aruncă oamenii în putere în depresie. Sărăcia este duşmanul nostru comun, indiferent de partidul din care facem parte.

Aşa că vă invit astăzi, acum, aici, nu să sărbătorim victoria, ci să începem să purtăm singurul război care merită purtat: războiul împotriva sărăciei. Şi vă invit să purtăm acest război slujind comunităţile noastre, nu profitând şi sporind sărăcia lor. Nu pot exista baroni locali în ţara în care sărăcia a ieşit pe uşă.

Dragi români,

Campania s-a încheiat. Cred că unul dintre motivele pentru care există această mare prăpastie între români ţine de deficitul de încredere. Stă în puterea noastră să acoperim acest deficit şi să găsim forţa de a fi recunoscători.

Dacă ar fi să-mi mai doresc măcar un lucru astăzi, atunci mi-aş dori ca, din această seară, să ne oprim în a ne eticheta şi acuza unii pe alţii. Mi-aş dori ca din această seară să înţelegem că nu mai putem să ne luptăm români cu români pe subiecte atât de neimportante, ci că e nevoie să ne unim pentru a face pasul spre clasa de mijloc, pentru a răzbi împotriva sărăciei, pentru a oferi mai multe şanse la educaţie copiilor, pentru a oferi un trai mai decent bătrânilor, pentru a milita pentru o piaţă cu adevărat liberă şi pentru o democraţie cu adevărat pe picioarele ei.

Mi-aş dori ca în viitor, când ne vom aminti de această zi, să putem spune cu toţii: Nu a fost uşor, însă acum suntem mai bine! România e mai bine! Noi suntem mai bine!

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Notă: În mod evident, acesta a fost un exerciţiu retoric.