Iată, pînă şi un activist pugnace ca dl Codrin Ştefănescu adună cărţi poştale vechi, ca să nu mai vorbim de al doilea om în stat, dl Călin Popescu Tăriceanu, iubitor de automobile vechi şi motociclete. (Îmi amintesc şi de doamna Daniela Buruiană, care îşi trecuse în declaraţia de avere o veveriţă din Anzi). Foarte bine! E dreptul lor! Mai puţin în regulă e să vrei să-ţi instituţionalizezi hobby-urile. Adică să transformi un interes privat, o plăcere personală în problemă de stat. De pildă, să propui un Institut de Studii Avansate (din bani publici) pentru cercetarea industriei cărţilor poştale şi a motocicletelor. Dar dacă se poate, de ce nu? Văd, acum, că fostul nostru preşedinte, dl Emil Constantinescu, de profesie geolog, are şi el, ca tot omul, un hobby „fin”, pe care însă doreşte să-l propună întregului mapamond cu ajutorul Senatului României. Dl Constantinescu are o slăbiciune (pe care nu şi-a manifestat-o public pînă de curînd): cultura şi civilizaţia Levantului. Prin Levant, Domnia Sa înţelege puţin altceva decît oamenii obişnuiţi, căci include în perimetrul lui şi Balcanii şi Caucazul şi, în general, zona Mării Negre. De ce îi place dlui Constantinescu „Levantul”? Pentru că (scrie în expunerea de motive a propunerii sale) e „leagănul” culturii şi al democraţiei, pentru că România se poate profila, adîncind problema, ca promotor al unei „culturi a păcii” în regiune, ca protector al patrimoniului mediteranean etc. Pe scurt: înfiinţăm un „Institut de Studii Avansate a (sic!) Culturii şi Civilizaţiei Levantului”. (În loc de „a” s-a introdus, ulterior, mai corectul „pentru”). Sub egida Academiei Române? Nu. A Senatului. Cu ce bani? Cu bani de la buget, din „fondul de rezervă” al guvernului. Cu ce organigramă? 36 de inşi! Cu cine drept „spiritus rector”? Emil Constantinescu, vechi lider regional, aflat „la per tu” cu toţi şefii lumii.

E clar că sîntem în plin „Levant”. Un institut încă inexistent e deja în faza „studii avansate”. Apoi, sîntem singura ţară din lume în care un institut academic e „sub umbrelă” parlamentară. (Şi dacă, după viitoarele alegeri, noii senatori nu-l mai vor?). Finanţarea e, şi ea, de maximă originalitate. „Fondul de rezervă” al guvernului e gîndit, prin lege, pentru urgenţe, situaţii neprevăzute, calamităţi naturale. La care din aceste rubrici se înscrie noul institut? Evident, susţinătorii au unele răspunsuri. Dl Daniel Barbu găseşte că a pune sub protecţia Senatului un institut de cercetare dovedeşte, în chip sublim, că în Senat nu se face doar politică, ci se şi gîndeşte! Cu alte cuvinte, a face politică şi a gîndi sînt activităţi divergente. O observaţie, poate, autocritică. Oricum, dl Barbu nu e la primul său aforism boreal. Dl doctor Dănăilă, altfel încîntat de proiect, se miră, totuşi, că „patronajul” Academiei e înlocuit cu unul neacademic. Dar avem şi susţinători „de marcă”: mirandoliana doamnă Cristiana Anghel, de pildă, sau Ion Hadârcă, sau mereu vigilenta, mereu inspirata, providenţiala doamnă Ecaterina Andronescu. Iar marea lovitură este susţinerea Academiei Mondiale de Artă şi Ştiinţă din California, o instituţie în care dl Constantinescu e membru, alături de alţi 730 de intelectuali de pretutindeni (printre care, de pildă, ca să fiu un pic răutăcios, fostul purtător de cuvînt al lui Mihail Gorbaciov, iar, din 1997, pînă şi subsemnatul, ceea ce, sincer vorbind, uitasem cu totul...).

Mă gîndesc, melancolic, la cele peste 50 de Institute de Cercetări ale Academiei Române (plus 12 Centre de Cercetare), a căror situaţie financiară e departe de a fi roză, mă gîndesc, de pildă, la Institutul de Istoria Religiilor înfiinţat (în ţara lui Mircea Eliade!) abia în 2008, dar marginalizat printr-o organigramă de 5 locuri, sau la Institutul de Studii Orientale pe care l-am înfiinţat în 1990 şi care a dispărut cu totul. Ghinion! A trebuit să se nască alianţa spirituală Constantinescu-Tăriceanu pentru ca o adevărată instituţie să se nască! Ca să fiu sincer, am suspectat dintotdeauna o tainică „afinitate” a celor doi în zona aptitudinilor şi apetenţelor intelectuale. Am avut, văd acum, o intuiţie profetică. Sînt, în sfîrşit, umăr la umăr, cu expertiza pe expertiză călcînd... Căci nu oameni cu performanţă culturală demonstrabilă sînt „aliaţi” în această urgentă întreprindere. Nu Vlad Alexandrescu, bun cunoscător, între altele, al destul de „levantinului” Dimitrie Cantemir, nu Victor Spinei, vicepreşedinte al Academiei, istoric consacrat, cu lucrări solide despre estul şi sud-estul european. Nu. Inşii ca ei nu pricep despre ce e vorba. Politizează, practică „jignirea profundă”. Abia aştept să văd lista specialiştilor care vor porni cruciada „studiilor avansate”. Sînt aproape sigur că, printre ei, vor fi şi vechi colaboratori ai echipei Constantinescu: hidrotehnicienii Cătălin Harnagea şi Costin Georgescu, de pildă, sau vreo vedetă din „eterna şi fascinanta” noastră gazetărie „de front”... Fapt e că lumea noastră academică se manifestă cu o insolită subtilitate dialectică: pe de o parte, printr-un apel recent, academicienii români ne previn asupra pericolului unei iminente dezmembrări a ţării, dar pe de altă parte, Senatul patriei nu se lasă intimidat de zvonuri funeste şi lucrează pentru viitor, întemeind un institut de ample cercetări „regionale”, menit să funcţioneze pe termen lung. Pe scurt: nu dau turcii!

Ar fi, totuşi, nedrept, să nu recunosc ceea ce e de recunoscut: am avut, la un moment dat, ocazia să percep o neaşteptată sensibilitate a dlui Constantinescu pentru spaţiul Mediteranei orientale. Îl însoţeam, într-o vizită oficială în Grecia, şi în program a fost inclus, poate chiar la sugestia preşedintelui, un popas la Muzeul de Arheologie din Delphi. Probabil din pură generozitate culturală, dl Constantinescu a decis să mă ghideze un pic printre exponatele muzeului. Mai exact, se apleca să citească eticheta (scrisă pe franţuzeşte) a obiectelor expuse şi îmi comunica, amabil, numele lor. La un moment dat – nimeni nu e perfect! – s-a încurcat puţin. Dinaintea celebrei pietre numite „Omphalos” s-a izbit de cuvîntul „nombril” („buric”), a cărui traducere nu-i venea pe limbă... Am depăşit momentul şi ne-am oprit în faţa faimoasei sculpturi de secol 5 (î.Chr.), cunoscută sub numele „Conducătorul de cvadrigă” („Auriga”). Aici, dl Constantinescu a vibrat. A contemplat silueta elegantă a tînărului drapat după moda timpului şi a exclamat, emoţionat: „frumoase femei erau în Grecia!” Să nu fim pedanţi! Drapajul putea trece, în „imaginarul” dlui preşedinte drept rochie, iar coafura - drept „modă” nubilă... Oricum, bunul gust al privitorului era de necontestat. Dacă şi dl Tăriceanu ar fi fost de faţă, Institutul de Studii Levantine s-ar fi născut pe loc, cu un citat bine plasat din Poincaré.

Proiectul dlor Constantinescu şi Tăriceanu a fost, într-o primă etapă, respins de guvernul Cioloş şi de vicepreşedintele Academiei. Acum a trecut cu brio de Senat. Vorba dnei Cristiana Anghel: „Unde a scuipat guvernul, pupă Senatul României!”. Să nu ratăm şi noi o reacţie adecvată la marea idee a celor doi „şefi” Îi vom aplauda strigînd: Bravo! Pupături, pupici, pupoaie! Cînd ne-o fi mai rău, aşa să ne fie!