Dan Dungaciu, analiză în prag de alegeri locale: „Tehnocraţie sau viziune politică? Bucureştiul în cheie geostrategică“

Analistul Dan Dungaciu FOTO David Muntean

În pragul alegerilor locale, analiştii politici Dan Dungaciu şi Petrişor Peiu au realizat o amplă analiză privind temele care ar trebui exploatate pentru dezvoltarea Capitalei.

Redăm mai jos textul semnat de Dan Dungaciu şi Petrişor Peiu:

Problema majoră a Românie de azi este că politicienii se comportă precum tehnocraţii, iar tehnocraţii precum politicienii. Confuzia e deseori totală, iar consecinţele pentru viitorul democraţiei româneşti - nefaste. O asemenea atmosferă în care rolurile şi atribuţiile se suprapun este neprielnică în orice circumstanţă, dar devine nocivă în preajma alegerilor locale şi parlamentare. Consecinţa? Un fenomen pe care societatea românească nu l-a mai experimentat până acum – îl numim dezideologizarea societăţii româneşti – şi care trebuie depăşit urgent, începând cu alegerile locale. Alegerile pentru Primăria capitalei trebuie să dea tonul acestei schimbări de atmosferă politică.

Dezideologizarea societăţii româneşti
Motivul pentru care democraţia este construită pe partide politice este acela că partidele sunt unicele depozitare ale unor viziuni diferite despre modul în care trebuie orientată şi condusă societatea. E vorba despre viziuni bazate pe valori, moduri de a fi sau a te raporta la lume, strategii şi, ulterior, tactici de guvernare. Pentru că aceste viziuni nu sunt unitare şi nici reconciliabile, democraţia se bazează pe vot, apoi pe majorităţi parlamentare şi guvernamentale rezultate în urma scrutinului public. De unde şi concluziile fireşti: nu pot exista partide fără viziuni, nu poate exista democraţie fără partide şi nu se poate concepe o democraţie care să funcţioneze în regim tehnocrat. Ar fi un nonsens politic şi, mai mult, o mutilare gravă a perceptelor şi fundamentelor unui regim democratic.

Tehnocraţia poate fi, în cel mai bun caz, o etapă. Un moment de respiro în care gestionarea curentă a treburilor cetăţii este dublată de o recalibrare ideologică şi umană a partidelor. Este exact ceea ce nu s-a petrecut în România în această perioadă. Momentul de respiro oferit României prin prin instalarea unui guvern tehnocrat a fost utilizat prost. În loc să profite de moment, partidele s-au retras de pe scenă. În loc să producă viziuni şi ideologii care să (re)structureze spaţiul publică şi să pregătească oferta electorală pentru alegerile care vin, partidele s-au mulţumit să se ascundă în penumbra politicii şi să se ferească, cât se poate, să contabilizeze eşecurile guvernării provizorii tehnocrate.

Situaţia este critică nu doar pentru partide ca atare, dar pentru România în ansamblu. Căci nimic din ceea ce (ni) se întâmplă nu intră în registrul tehnocrat. Totul este decizie politică, începând de la atitudinea faţă de refugiaţi/migranţi, Brexit, Rusia şi dosarul ucrainean sau al Republicii Moldova, viitorul Europei sau atitudinea faţă de Turcia şi marea moschee proiectată la Bucureşti ori situaţia firmelor româneşti. Faţă de aceste chestiuni, şi numai, actorii politici trebuie să se poziţioneze politic. Adică prin viziuni. Această miză este determinantă pentru orice societate, dar devine stringentă în preajma alegerilor, care, din această perspectivă, trebuie să devină momentul reideologizării societăţii româneşti. Ce avem acum, tehnocraţie plus retragerea partidelor plus o serie de declaraţii politico-populiste pe teme punctuale este nociv pentru sănătatea democraţiei şi a României ca atare. De aici şi apelul acestui material. Semnalul reideologizării societăţii, adică al reinstituirii idei de competiţie politică bazată pe viziuni asupra guvernării, a gestionării treburilor publice şi a poziţionării României trebuie dat începând de la alegerile locale. Mai concret, de la Bucureşti, al cărui primar general are cele mai multe voturi din România după Preşedinte. Primarul Bucureştiului trebuie să fie, în primul rând, un om cu viziune. Timpul „primarului gospodar” a apus de mult.
Să vedem ce ar însemna asta.

Bucureştiul lipsit de viziune: un potenţial nefructificat şi minimalizat

Ne-am obişnuit cu imaginea unui Bucureşti micuţ, provincial faţă de capitalele clasice ale Europei, neînsemnat şi prăfuit. Continuăm să îl vedem aşa din comoditate şi din rutină; de fapt capitala noastră nu mai este demult în rolul nedrept pe care noi din nefericire i-l atribuim. Bucureştiul este al nouălea cel mai mare oraş al Europei şi al şaselea cel mai mare oraş al Uniunii Europene. De fapt, în Estul şi Centrul Europei este depăşit doar de Moscova, Sankt Petersburg şi Kiev; Bucureştiul este mai mare decât  Varşovia, decât Praga , decât Budapesta şi chiar mai mare decât Viena! Bucureştiul are un PIB/capita de 131% faţă de media UE, bucureştenii producând mai mult decât atenienii (98% faţă de media UE), madrilenii(128% faţă de media UE) sau berlinezii(113%faţă de media UE) sau mai mult decât media suedezilor, spaniolilor sau germanilor! Spre comparaţie, Budapesta are un PIB/capita de doar 108% faţă de media UE iar Praga unul de 173% faţă de media UE.

Zilnic, Bucureştiul primeşte 3-4 milioane de oameni care învaţă, muncesc, se relaxează sau se joacă aici. Pe 228 km pătraţi se produce mai mult de 20% din PIB-ul României. 96,6% din populaţia metropolei este formată din români şi tot aceeaşi proporţie o reprezintă creştinii ortodocşi. Metroul din Bucureşti are o lungime de peste 70Km, de peste două ori mai mult decât cel din Varşovia (30km) , de aproape două ori mai mult decât cel din Budapesta (38 km), aproape cât cel din Viena (78km), mai mult decât cel din Praga (68 km)  şi mai mult decât cel din Roma (60km). Aeroportul Henri Coandă este al 52-lea cel mai aglomerat aeroport european cu aproape 10 milioane pasageri în 2015; Budapesta se află pe locul 49 cu 1 milion de pasageri în plus, Varşovia pe 42 cu 2 milioane de pasageri în plus iar Praga pe locul 40 cu aproape 3 milioane de pasageri în plus. Acestea sunt punctele de plecare ale unei viziuni de care Bucureştiul are nevoie acută tocmai pentru a-i pune în valoare potenţialul incontestabil.

Cine se gândeşte la capitala Europei în 2019?

Punctul de plecare a unei asemenea viziuni trebuie să fie poziţionarea capitalei României pe harta europeană şi regională. În semestrul al II-lea al anului 2019, România va asigura preşedinţia Uniunii Europene şi, pentru şase luni, Bucureştiul va deveni capitala întregii Europe. Acest atribut va trebui onorat aşa cum se cuvine; până atunci Bucureştiul va trebui să devină din ce în ce mai evident pe harta geopolitică a Europei şi a lumii transatlantice în general. Pentru aceasta este nevoie de o viziune de metropolă şi de o strategie de dezvoltare; oraşul acesta nu mai are nevoie să se risipească în mize mici, în diminutive, el are nevoie de mize regionale şi globale, el are nevoie de ambiţia de a avea vizibilitate pe hartă.

Asta înseamnă că a apus epoca primarilor gospodari sau gospodine care îşi suflecă mânecile pentru a ne arăta cum se sapă straturile de panseluţe, cum se montează borduri suprapuse sau cum se „plantează ” băncuţe pe aleile parcurilor; a venit vremea vizionarilor care gândesc oraşul dinamic, unitar şi pe axe de dezvoltare. Atuurile capitalei noastre trebuie valorificate cu pragmatism ca şi cum ar fi vorba de Paris sau Berlin; în primul rând trebuie să credem că jucăm în aceeaşi ligă şi apoi să începem să jucăm. E vremea potrivită pentru a face pasul de la strânsul chiştoacelor de ţigări de pe trotuare la un oraş inteligent, gândit ca o metropolă nu ca un târg de provincie. E vremea să trasăm axele de dezvoltare ale unui adevărat pol de influenţă şi putere economică în regiunea noastră.

Diplomaţia administrativă

În ultimii 26 de ani: România a ajuns a 45-a putere economică a lumii iar Bucureştiul este în prima treime a clasamentului regiunilor europene după criteriul PIB/capita, fiind la 131% faţă de media UE şi dublu faţă de media naţională. Există potenţial, iar fructificarea acestui potenţial va fi miza transformării noastre.

Corolarul instituţional al acestei viziuni trebuie să fie ceea ce se numeşte diplomaţia administrativă. Ce înseamnă asta? Nu un simplu birou de „relaţii internaţionale” la nivelul Primăriei Bucureştiului, ci un dispozitiv instituţional crucial, care să vizeze şi să gestioneze mecanismul de punere pe harta regională şi europeană a Bucureştiului, populat cu experţi în domeniul regional, cu ştiinţă a relaţiilor internaţionale şi a diplomaţiei publice. Diplomaţia administrativă este esenţa prestaţiei unui primar de capitală europeană. Nu panseluţe şi borduri, ci întâlniri şi strângeri de mână cu primarii omologi din marile capitale, cu reprezentanţi de companii, multinaţionale, reţele financiare sau fonduri de investiţii. Primarul Bucureştiului nu e în primul rând „un gospodar”,  ci un diplomat administrativ, un vizionar care să ştie unde să îndrepte capitala. Agenda lui de lucru înseamnă cu prioritate a pune Bucureştiul pe harta marilor trasee de infrastructură economică, financiară, culturală sau sportivă.

Bucureştiul pe axa Varşovia - Istanbul

Axa estică a lumii transatlantice pleacă de la Varşovia spre Istanbul având un punct median, un centru de greutate în Bucureşti. Mult timp, deşi excentric plasată faţă de acest ax, Budapesta a „uzurpat” rolul Bucureştiului din neputinţa noastră de a ne rezerva un rol pe care îl meritam de fapt; dar dezvoltarea economică a „împins” Bucureştiul în sus, fără voia şi fără ştirea politicienilor care încă nu ştiu ce să facă cu noul aliniament strategic pe care se află oraşul. Think big to get big! Trebuie să gândim proiecte mari pentru a putea să obţinem rezultate mari. Globalizarea şi tehnologia ne oferă şansa de recupera istoria pierdută şi de a ne aşeza în sensul curgerii istoriei - Bucureştiul este natural predestinat să fie centru regiunii în care se află: este mare, are resurse,  este dinamic economic (creşte mult mai repede decât regiunea), este spiritualizat şi coeziv, se află în miezul unei naţiuni în creştere. Toate aceste premize trebuie unite şi puse să lucreze într-o viziune unică. Trebuie să căutăm grandoarea pentru a da unui centru spiritual şi economic strălucirea unei capitale a Europei!

Ce e de făcut şi cum să facem?

Ce se poate face în patru ani în Bucureşti? Totul dacă plecăm de la ideea de a schimba percepţia lumii şi a noastră asupra Bucureştiului şi dacă vom lucra pentru această viziune strategică pe cinci mari axe :

a) recuperarea, refacerea şi punerea în valoare a tuturor clădirilor şi spaţiilor publice cu valoare istorică sau arhitecturală; renunţarea la dezbateri sterile gen estetica Palatului Parlamentului şi integrarea acestuia în viaţa europeană a capitalei;
b) transformarea oraşului într-un pol de excelenţă în educaţie cultură, cercetare şi medicină;
c) integrarea, modernizarea şi managementul performant al serviciilor publice (transport, încălzire, iluminat,salubritate,etc.); transformarea concepţiei de management al acestora prin adoptarea modelului SmartCity;
d) asumarea şi încurajarea eforturilor de transformare a Bucureştiului în pol regional de influenţă; asumarea organizării unor evenimente politice sau cvasipolitice de amplitudine continentală sau regională (central şi est-europeană);
e) atragerea banilor nefolosiţi din bănci ai populaţiei şi companiilor şi a energiilor inerente unei metropole tinere şi concentrarea acestor resurse în proiecte de dezvoltare care să ne aducă tuturor prosperitate şi câştig.

Bursa, Parteneriatul public – privat şi Fondul Bucureşti

Acest ultim aspect trebuie detaliat. România are în depozite bancare aproape 100 miliarde USD care stau nefolosiţi; peste o treime sunt în Bucureşti. Să-i punem să „lucreze” la un proiect de dezvoltare cu adevărat mare! Aceşti bani stau pe dobânzi de 1% iar noi ne plângem de diferenţe faţă de Vest; hai să eliberăm aceste sume şi să le aducem în bătălia pentru dezvoltare. Cum? Prin utilizarea Bursei şi prin parteneriate public-private. Politrucii care s-au jucat cu ţara până acum au vândut gogoşi, făcând legi peste legi pentru parteneriatul public-privat dar apoi blocând orice iniţiativă. Nu este adevărat ce se spune că acestea nu pot fi realizate, că este complicat şamd. De fapt lor le este frică de puterea pe care banii privaţi investiţi în proiecte publice o au! Nu este adevărat că parteneriatul public-privat nu poate reuşi la noi dar în toată Europa poate. Orice s-a făcut la Berlin sau Paris poate să se facă şi la Bucureşti, cu români şi cu firme româneşti!

Dacă în România operează câteva fonduri de investiţii poloneze noi de ce să nu avem măcar  „Fondul Bucureşti”? De ce să nu aducem la bursa de la Bucureşti un proiect de dezvoltare de 5 miliarde de Euro pe 5 ani , pentru care vom vinde acţiuni şi vom pune banii din Bucureşti să producă dividende de 10% nu dobânzi de 1%.

De ce să nu impunem oricărui guvern fuziunea dintre Metrou şi RATB? Dacă Guvernul va dori să îşi păstreze pentru sine metroul, să nu îl mai poată opera, pentru că nu vor mai primi autorizaţie de funcţionare! (există un caz similar în Franţa)! De ce să nu impunem fuziunea dintre RADET şi ELCEN? De ce să nu realizăm proiectul SmartCity - Bucureşti  De ce să nu  impunem proiectul canalului Bucureşti-Dunăre (să legăm direct Bucureştiul de inima Europei, de Germania, dar şi de Oceanul Planetar prin Portul Constanţa?

O metropolă are nevoie de multe locuri I , de multe poziţii premiate. Bucureştiul are multe spitale, dar cu performanţe reduse. De ce să nu construim aici două mari spitale „strategice”, unul de oncologie şi altul de cardiologie, cu dotări pentru 2016, cu medici suficienţi şi care să poată trata jumătate de Românie? De ce să dăm anual sute de milioane de Euro din resursele noastre spitalelor din Austria sau Turcia? De ce nu facem aici , cu aceşti bani, un loc unde oamenii să se trateze? Nu avem bani? Dar de unde avem bani să plătim (prin Casa de Sănătate sau din buzunarul propriu) peste 200 milioane Euro anual către turci şi austrieci?

Mulţi spun că românii excelează în IT&C. Iar guvernanţii contemplă asta... De ce să nu putem construi în Bucureşti un „orăşel IT&C” în Parcul de la Politehnică? De ce să nu construim un centru financiar regional pe locul deprimant al fostului proiect Esplanada unde să aducem firmele locale de profil laolaltă cu cei care reprezintă marea noutate pe piaţă, servicii financiare externalizate?

Un Bucureşti pentru 100 de ani de Românie modernă, independentă şi mare

Dincolo de menirea de a se pune pe hartă şi de a pune prin asta şi România pe axele mari de dezvoltare, Bucureştiul mai are o menire: de a reda încrederea unei populaţii care nu mai crede aproape în nimic şi a cărei dezamăgire şi decuplare de viaţa publică poate deveni chiar o ameninţare la stabilitatea şi consistenţa strategică a României: capitalul românesc se simte abandonat, românii se simt trădaţi de politicieni şi toată lumea se teme de ce va urma. Toată România are nevoie de un succes, are nevoie de un model de succes care nu poate fi decât Bucureştiul. Capitala trebuie să fie locul din care se va recâştiga încrederea pierdută a românilor nu doar prin performanţe economice, dar şi prin asumarea unui proiect de dezvoltare din care dimensiunea identitară să fie prezentă şi lucrătoare. Bucureştiul trebuie să devină un reper din toate punctele de vedere, iar aşezarea sa pe traseele globale ale spiritualităţii, culturii şi a sportului trebuie dublată de gestionarea inteligentă a dimensiunii identitare a unei Românii aflată, parcă, şi sub acest aspect, în derivă.

Multe trebuie regândite din acest punct de vedere. În Bucureşti lipseşte un proiect de asumare a Caselor marilor români care au trăit sau au creat în Bucureşti şi care trebuei să devină muzee sau case memoriale. Un parteneriat strategic cu Academia Română, din această perspectivă, se impune cu necesitate. Primul lucru care vine în minte din acest punct de vedere este extraordinarul şi abandonatul Aşezământ Brătianu, o clădire superbă în centrul capitalei, dar exemplele sunt, din păcate, abundente. Ce se petrece cu casele din Bucureşti ale marilor creatori? Pe mâna cui ajung? De ce nu avem astăzi în Bucureşti niciun semn, aproape, care să amintească celor care vin aici despre marii creatori ai României din secolul XX. Mircea Eliade, Emil Cioran sau Eugen Ionescu  sunt doar câteva exemple, dar nu singurele. Constantin Noica, cel care a făcut aşa de mult pentru recalibrarea întru normalitate (la nivel de memorie culturală, cel puţin) a României postbelice nu este deloc prezent în capitala ţării sale. Şi asta e păcat şi nedrept pentru generaţiile postbelice care au descoperit prin el, în anii comunismului, o altă României, dar şi a generaţiilor care vor veni după.

Bucureştiul este capitala unui stat relativ tânăr, ale căror eforturi actuale de reformă administrativă vor trebuie să ţină mizele regionale (regionaliste) la nivelul acceptabilului şi ale normalităţii. Nu va fi uşor, dar capitala României are şi menirea de a se raporta, cumpănit şi neostentativ, şi la acest aspect. O centură identitară comună trebuie să cuprindă, discret dar ferm, orice exces regionalist  care nu va lipsi, probabil.

Şi încă ceva. În perspectiva lui 2018, dar nu numai, semnalul cel mai important pe care Bucureştiul îl poate trimite Basarabiei şi oficialilor din R. Moldova este răspunsul la obsesiva acuză a moldoveniştilor proruşi de la Chişinău, care au reproşat sistematic şi programatic Bucureştiului că nu are o statui a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Această carenţă ar fi semnul, cred aceştia, de fractură identitară între Moldova istorică şi Ţara Românească sau România de azi, în general. E simplu de răspuns: o statuie a lui Ştefan cel Mare ar fi, dincolo de valenţele identitare, şi un bun prilej pentru oricare politician din R. Moldova aflat în vizită oficială sau nu la Bucureşti de a aduce un prinos de recunoştinţă celui care a fost denumit, într-un sondaj la nivel naţional, „cel mai mare român al tuturor timpurilor”.

Unul dintre centrele importante ale creştinismului din Europa

Capitala României are cele mai multe biserici creştine din Europa , peste 500; după numărul de credincioşi declaraţi creştini, Bucureştiul este pe locul trei în Uniunea Europeană şi cel mai important centru al ortodoxiei din lumea transatlantică, Atena fiind în pierdere continuă de credincioşi pe fondul creşterii proporţiei ateilor. Dacă România a fost numită „Grădina Maicii Domnului”, fără îndoială că Bucureştiul este capitală ortodoxă a lumii libere, a democraţiilor liberale. Efervescenţa religioasă remarcabilă din ultimul sfert de secol face din Bucureşti un centru spiritual important în ansamblul unei Europe slăbite de ateism; capitala României deţine din plin din factorul de coeziune al bătrânului continent şi anume creştinismul; aici se recunoaşte că un lucru care îi uneşte pe toţi europenii este şi credinţa creştină. Iar construcţia unei catedrale naţionale este un reper important al coeziunii interne puternice a Bucureştilor şi al României.

În anii 80, capitala a pierdut peste 20 de biserici, o mănăstire superbă şi părţi importante din alte mănăstiri, dar a reuşit să îşi salveze sufletul şi a avut puterea de a construi aproape 200 de noi lăcaşuri de cult şi de a le reface pe toate celelalte în primul rând pe cele istorice.În prezent, România are cea mai mare populaţie monastică din Europa, iar Bucureşti este, probabil, singura capitală europeană ce are pe teritoriul său schituri şi mânăstiri în funcţiune, ceea ce reprezintă încă o unicitate a capitalei noastre.

Moscheea turcească şi „Belgia Orientului”

Ideea de a face din România o „Belgie a Orientului” a fost un proiect generos în secolul al XIX-lea. Astăzi a revenit în atenţie, într-o formă aberantă şi tragică, prin (re)lansarea ideii construcţiei unei moschei la Bucureşti. Fără să  intrăm aici în multe detalii, vom spune că propunerea, azi, e lipsită de discernământ. Construcţia moscheei nu va rezolva nicio problemă, dimpotrivă, va genera numeroase dispute la toate nivelele şi va propaga în societate trei tipuri de conflicte. Primul este între musulmanii de extracţie turco-tătară, deja integraţi, şi cei „recenţi”, de extracţie arabă, radicalizaţi, care vor vedea în moschee o ameninţare şi o ţintă. Ideea că o moschee mare îi va aşeza pe toţi sub acelaşi acoperiş este naivă; dacă nu au făcut-o până acum, de ce ar face-o de acum încolo, într-o moschee sunnită finanţată de fapt de Turcia? În al doilea rând, se va crea artificial un conflict între creştinii şi musulmanii din Bucureşti şi din România aţâţaţi inutil de acest subiect ajuns în dezbaterea publică. În al treilea rând, ca genera un potenţial conflict cu Turcia, care va fi văzută de populaţia, pentru prima dată explicit şi comprehensibil, ca „pan-otomanistă”, deci exportatoare de proiecte religioase (ceea ce nu era percepţia asupra Turciei până acum). Insistenţa Ankarei pe acest dosar, ca susţinătoarea şi finanţatoarea unei moschei la Bucureşti, va genera, prin recul, ca urmare a schimbării atitudinii populaţiei faţă de Turcia, impedimente asupra unui parteneriat strategic româno-turc necesar şi util ambelor părţi. Dar tocmai ca el să nu fie afectat, relaţia bilaterală nu trebuie încărcată cu existenţa acestei moschei.

Nu în ultimul rând, Planul Urbanistic General (PUG) al Municipiului Bucureşti prevede că zona unde este propusă construirea moscheei are destinaţia de parc expoziţional, centru de expoziţii internaţionale. Din acest motiv, ar fi ilegal să se elibereze autorizaţie de construcţie pentru moschee. Doar Consiliul General al Municipiului Bucureşti ar putea modifica PUG printr-un Plan Urbanistic Zonal (PUZ) care să schimbe destinaţia zonei, dar aceasta este o ipoteză pur teoretică. Decizia este doar a reprezentanţilor bucureştenilor din Consiliul General, nu a lui Regep Erdogan sau a oricui altcuiva.