Cât de stăpân mai e Victor Ponta pe faptele sale?

Victor Ponta, în Parlament FOTO Mediafax

Desigur, a fost doar o coincidenţă că în chiar ziua în care am publicat articolul intitulat „România- ţara demnitarilor fără memorie“, premierul Victor Ponta a postat pe Facebook un scurt text ce parcă-parcă dorea să mă contrazică.

În esenţă, dl. Ponta voia să ne înştiinţeze că, de fapt, nici s-a răzgândit, nici nu are memoria scurtă şi că, în continuare, crede că nu e nici bine, nici corect că salariile a 48 de demnitari de rang înalt cresc substanţial cu mult înainte ca promisa viitoare Lege a salarizării unitare ce va intra în vigoare, zice-se, la începutul anului viitor să aducă venituri suplimentare şi celorlaltor categorii de bugetari.  Înţelegem din aceeaşi postare că dl. Ponta a cedat şi a acceptat în şedinţa de marţi a Executivului ca Ordonanţa de urgenţă ce reglementează anticipata mărire de salarii să intre în vigoare de la 1 august numai şi numai pentru a nu tensiona şi mai mult relaţia cu preşedintele Klaus Iohannis. Care, din câte se pare, nu se mai ajunge cu leafa sa, a soţiei sale, Carmen, şi cu banii din chiriile încasate pe cele şase case cumpărate din eficiente meditaţii şi ţine morţiş să aibă cât mai repede un salariu triplu. De ce nu s-a gândit dl. Iohannis să ceară majorarea cu prioritate a salariului soţiei şi al colegilor ei, profesori, e o enigmă pe care tăcerile continue ale preşedintelui nu o vor lămuri, sunt sigur, niciodată.

Îmi amintesc însă că în urmă cu vreo două săptămâni, cu ocazia uneia dintre multele sale apariţii la televiziunile prietene, Antena 3 şi România tv, dl. Ponta dădea deja semne că se înmoaie, că şi-a cam uitat îmbăţoşarea din ziua următoare adoptării Ordonanţei de guvernul temporar condus de vicepremierul Gabriel Oprea. Atunci Victor Ponta îşi justifica vizibila schimbare de poziţie prin grija de a nu-l ofensa pe dl. Oprea care, nu-i aşa?, chiar nu merită un asemenea afront că e băiat bun, prieten devotat şi mai are în plus şi „naturelul simţitor”.  Atât de simţitor încât ar putea să uite de alianţe, să părăsească guvernarea şi să trimită PSD în opoziţie.

Precum mulţi alţii, şi eu cred că demnitarii trebuie să fie mult mai bine plătiţi decât erau până la 31 iulie 2015.  Nu pentru că astfel s-ar îndepărta primejdia ca aceştia să cadă pradă tentativelor de corupţie, nu fiindcă aşa e în Uniunea Europeană, nu deoarece nu ar avea din ce trăi. Au, slavă Domnului! Ci pentru că nu cred în egalitarisme, populisme şi sindicalisme de paradă şi nici nu mi se pare corect ca şeful Statului sau prim-ministrul să încaseze o indemnizaţie mai mică decât salariul unui director de Regie autonomă, al unui rector sau al preşedintelui- director general al TVR. Mai cu seamă atunci când instituţii ca cele enumerate mai sus ori altele asemenea lor se află pe marginea prăpastiei şi trăiesc din împrumuturi bancare care nu se ştie nici când, nici cum vor putea fi vreodată rambursate. Nu cred nici că se va duce de râpă bugetul ţării dacă salariile acestor demnitari cresc, fie şi cu anticipaţie.

În schimb, nu îmi place defel nici ipocrizia dlui Iohannis, nici cea a dlui Oprea, care vede în ordonanţa cu pricina un act cu rezonanţe istorice, şi nici ipocrizia de fată mare, dar cu multe vizite bine ascunse la ginecolog, a dlui

Ponta. Nu cred că mult promisa Lege a salarizării unitare atât de trâmbiţată de PSD, de dl. Ponta şi de d-na Rovana Plumb va deveni vreodată realitate pentru simplul motiv că sunt absolut convins că România nu dispune de resursele financiare necesare pentru a suporta efortul bugetare presupus de punerea ei în aplicare, fie şi în mod etapizat. Şi nici nu îmi plac aventurismele care, cu siguranţă, vor fi scump plătite de cei cărora astăzi li se livrează de doi bani speranţă.

Numai că nu ipocrizia premierului mă îngrijorează acum cel mai tare. Nu e o noutate, o cunoaştem foarte bine, ne-am obişnuit cu ea, înţelegem că ipocrizia a fost cea care a ajutat supravieţuirea sa politică, indiferent că vorbim de cei cinci ani şi jumătate petrecuţi de dl. Ponta în fruntea PSD ori de cei mai bine de trei ani de când acelaşi Victor Ponta a devenit locatar principal la Palatul Victoria. Mă pune pe gânduri laşitatea d-lui Ponta, iezuitismul lui, absenţa din conduita sa a oricăror principii. Specificităţi negative intrinseci personalităţii sale care s-au accentuat în vremea din urmă şi care îl fac să semene din ce în ce mai mult nu cu premierii postdecembrişti mai mult sau mai puţin performanţi pe care i-a avut România, de la Petre Roman la Theodor Stolojan, de la Nicolae Văcăroiu la Victor Ciorbea sau Radu Vasile, de la Mugur Isărescu la Adrian Năstase, de la Emil Boc la Mihai Răzvan Ungureanu. Ci cu indivizii cu spinare de cauciuc din perioada comunistă, din epoca Ceauşescu, asemenea lui Manea Mănescu, Ilie Verdeţ sau Constantin Dăscălescu.

Cedările şi felul copilăresc în care îşi justifică aceste cedări Victor Ponta ridică numeroase semne de întrebare. Nu sunt atât de naiv încât să îmi închipui că dl. Ponta ar fi putut acţiona vreodată în relaţie cu Klaus Iohannis după modelul lui Lascăr Catargiu. Prim-ministrul conservator rămas celebru pentru apostrofa „Aiasta nu se poate, Maiestate!”, adresată Regelui Carol I, semnificativă pentru felul în care înţelegeau raportul de înfruntare şi confruntare, dar şi de dialog şi cooperare cu alte puteri din Stat înaintaşii noştri sau cei ai d-lui Ponta şi Iohannis.

Nu ştiu dacă dl. Ponta a fost chiar atât de „pisicuţ” în raporturile inter-personale cu fostul preşedinte al României, aşa cum pretinde dl. Traian Băsescu. Sunt însă cum nu se poate mai sigur că, în situaţia dificilă în care se află acum, Victor Ponta e cum nu se poate mai „pisicuţ” şi cu dl. Iohannis, şi cu dl. Dragnea, şi cu dl. Gabriel Oprea. Motive destule pentru a mă întreba cât de stăpân pe actele, pe faptele şi pe deciziile sale mai e actualul prim-ministru al României. Cât de raţionale mai sunt ele.