Alegerile partizane ca decizii politice fundamentale (IV)

Trăim într-o lume care depinde de progres. Stabilitatea noastră ca societate depinde de avansuri economice şi tehnologice, de o administraţia mai competentă şi de un guvern rezonabil. Nu avem puterea să îndeplinim toate aceste cerinţe; poate că nu pot fi toate îndeplinite simultan. Trebuie să le înţelgem în relaţiile lor şi în funcţie de ce este urgent şi ce este important pentru noi.

Am încercat să arăt că politica noastră depinde de clasa de mijloc şi deci de contextul politic mondial, întrucât România este o ţară mică şi fără o tradiţie care să dea viaţă libertăţii politice. Toate organizaţiile internaţională la care România este invitată să adereze sunt teste de democraţie pentru noi, ori scopul şi puterile acestor instituţii nu pot nici să ne înveţe despre democraţie, nici să ne ajute să ne îmbunătăţim democraţia. Ideile care domină democraţia la nivel global, însă, au această putere, dar s-ar putea să fie greşite şi sunt în mod clar confuze. Trăim vremuri în care democraţia liberală nu mai pare la fel de impresionantă ca după 1989 şi nici atât de puternică ca după 1945.

Cred că este folositor să învăţăm despre cum merge politica în democraţiile pe care le admirăm, pentru că vom trece prin multe dintre problemele lor şi ar fi bine să fim pregtătiţi. De asemenea, am putea învăţa cum funcţionează un sistem de partide care organizează alegeri competitive. Asta nu ne va rezolva problemele--nu poate decât să ne ajute să înţelegem că avem şi vom avea probleme şi anume care. Am încercat să sugerez lucrurile la care ne va duce succesul economic modest la care ne putem aştepta. Este foarte posibil ca prosperitatea şi tehnologia să nu mai ajute la formarea unei clase de mijloc. Fără o clasă de mijloc, însă, democraţia liberală nu este posibilă.

Este necesar, deci, să începem să ne uităm la alegerile noastre politice cât se poate serios--adică să înţelegem că există o legătură între tipul de sistem politic şi tipul de om. Este insuficient să formulăm alegerile noastre politice în termeni negativi--respingem corupţia, respingem mizeria--cum alegem între feluri diferite de a lupta împotriva corupţiei şi de a căuta prosperitatea? Dreptatea şi prosperitatea nu se împacă uşor; apoi, prosperitatea poate aparţine celor puţini sau celor mulţi; în fine, dreptatea poate fi făcută pentru că este în sine bună sau pentru că serveşte alt scop--prosperitatea, de exemplu. Trebuie să ne gândim clar la aceste posibilităţi pentru a afla ce fel de oameni vrem să fim şi ce fel de oameni trebuie să fim pentru a dobândi ceea ce ne dorim.

Ştiinţa politică are două parţi, analiza regimului şi psihologia politică. Problemele noastre, în aceşti termeni, arată aşa: Avem o constituţie care trebuie îmbunătăţită şi, în acelaşi timp, întărită, inclusiv împotriva îmbunătăţirii--trebuie să ne reparăm aranjamentele instituţionale şi constituţionale treptat, dar în acelaşi timp să mergem în direcţia opusă, să dobândim o înţelegere respectuouasă a constituţiei. Trăim într-o lume plină de gândire tenhologică, unde apar probleme şi oamenii vor pe cineva care să le rezolve. Dar viaţa noastră arată mai degrabă ca viaţa de familie decât ca un job. Avem nevoie nu de expertiză, ci de formalităţi precum constituţia. Experţii vor da greş cândva. Dacă mizăm pe putere şi succes, ne vom prăbuşi când experţii dau greş.

Formele ne apără în caz de criză şi tocmai pentru previn multe crize--dar nu arată impresionant până atunci, pentru că diferenţele politice fundamentale sunt în mod normal ascunse de normalitatea vieţii de zi cu zi. Alegerile contestate foarte puternic, ca în 2014, aduc însă la vedere aceste diferenţe. Ţineţi bine minte entuziasmul şi frica din aceste momente pentru a înţelege miza politicii. Socialiştii încearcă să conserve situaţia ţării din 1989-90. Electoratul anti-socialist vrea o schimbare cât mai serioasă--măcar atât am învăţat, că vrem ca schimbarea să nu poată fi schimbată--vrem să fim siguri că nu ne vom întoarce înapoi. Vrem să ducem până la capăt schimbarea începută după 1989--să constituţionalizăm schimbarea. Fără asta, orice avantaj este temporar.

Asta ne aduce la psihologia politică. Într-o democraţie, opinia majorităţii tinde să dea tonul conversaţiei publice şi sentimentul public dă putere sau slăbiciune deciziilor politice. Încrederea publicului este condiţia mimimă a guvernării. Înainte să ajungem prin guvernare la schimbarea legilor şi a constituţiei, este nevoie ca opinia publică să se schimbe şi este nevoie de un sentiment public favorabil. Oameni uită cum se simţeau în 1996 sau în 2004--dar în 2014 acest sentiment a ieşit din nou la suprafaţă, dând deoparte viaţa normală, cauzele şi fricile pe care noi credem că le serveşte--viaţa privată decentă a clasei de mijloc. Deodată, oamenii s-au simţit public uniţi, prieteni în sensul politic al cuvântului. Asta este rar într-o democraţie modernă, dar important.

Dintr-o dată, oameni care au votat aşa cum a votat majoritatea electoratului s-au simţit îndreptăţiţi să reprezinte nu numai majoritatea electoratului, dar majoritatea populaţiei şi, prin extensie, ţara ca atare. În sufletele lor, schimbarea era completă. Acesta este înţelesul victoriei electorale--un act de voinţă legat într-un fel neclar de o opinie despre binele public. Victoria este o autorizare, învingătorii se simt îndreptăţiţi să guverneze. Dar aceste sentimente sunt trecătoare--schimbările trebuie constituţionalizate în cele din urmă sau pierdute. Între aceste momente de intensă identificare cu lumea politică şi viaţa normală stau obiceiurile noastre, cu implicaţiilor lor politice. Obiceiurile trebuie să le schimbăm--ori pentru asta trebuie întâi să înţelegem ce înseamnă libertatea în societatea noastră.

Clasa de mijloc trăieşte o viaţă privată. Asta creează probleme în public. Oamenii îndeobşte se înţeleg şi se definesc prin slujba lor--presupunerea aici este că munca este demnă şi că binele public este suma binelui privat al cetăţenilor. Opinia că munca şi acumularea de bunuri sunt respectabile este opinia centrală a societăţii moderne. Oamenii presupun că prosperitatea creează libertate individuală. Succesul democraţiei liberale confirmă în mare parte aceste presupuneri. Dar această înţelegere este inadecvată, pentru că excesiv de individuală. Ea este respinsă de tineri, îndeobşte, care vor o identitate mai atrăgătoare şi mai privată, dar pe care vor să o facă şi mai publică decât este identitatea profesională. O carieră nu este o viaţă, dar nici un stil de viaţă nu este o viaţă...

Ceea ce avem nevoie merge în direcţia opusă. Avem nevoie nu să declarăm că singurul lucru care contează este libertatea individuală făcută posibilă de separaţia stat-societate şi de prosperitate. Avem nevoie, din contră, să înţelegem că şi libertatea, şi legăturile dintre oameni sunt fundamentale. Avem nevoie de o artă a asocierii care să corecteze individualismul fluid necesar capitalismului. Liberalismul economic va continua să slăbească sau distrugă relaţiile dintre oameni. Eliberarea înseamnă că tinerii care muncesc se eliberează de părinţi, iar femeile care muncesc sunt libere sau nu să aleagă căsătoria cu un bărbat care munceşte. Statul asistenţial eliberează oameni nevoiaşi de ceilalţi oameni şi, dacă ar putea, ar elibera studenţii de restul societăţii.

Binele şi răul vin împreună în toate aceste schimbări sociale. Dar românilor le lipsesc asociaţiile private şi fără obiceiuri care să îi ajute să le formeze, invidualismul liberal va dizolva societatea. Economia nu are experienţe care să corespundă prieteniei politice simţite după o victorie electorală; acea experienţă este similară sentimentelor care există într-o familie. Avem nevoie de obiceiuri care să întărească asociaţiile private care cultivă asemenea experienţe, pentru că aceste experienţe sunt corelativul psihologic al conceptului politic de cetăţenie sau asociaţie politică.