Alegerile în pandemie sunt o problemă de design

Una dintre problemele pe care trebuie să o rezolve proiectanţii de străzi este ceea ce se cheamă „calmarea traficului”: cum faci ca oamenii să conducă pe drumul respectiv cu viteza dorită.

De prin anii ‘70, proiectanţii de drumuri s-au prins că reglementarea nu rezolvă problema. Limitele de viteză nu au un impact considerabil asupra vitezei cu care se circulă pe un drum şi aplicarea de sancţiuni este o chestiune care creează mai multe probleme decât rezolvă. Insight-ul pe care l-au avut este că, dacă vrei ca pe un drum să se circule cu, să zicem, 30 km/h, trebuie să îl construieşti astfel încât aceasta să fie viteza maximă fizic posibilă.

Infrastructura pe care o construim de sute de ani, felul în care amenajăm spaţiile publice, organizarea proceselor, totul din jurul nostru este gândit pentru interacţiune şi eficienţă. Totul este proiectat, uneori până în cele mai mici detalii, pentru scopuri fundamental incompatibile cu conceptul de distanţare socială. Cum reglementarea vitezei pe drumuri nu a rezolvat problema vitezei cu care se circulă efectiv pe drumuri, este nerealist să ne aşteptăm ca regulile privind distanţarea socială să funcţioneze într-un mediu şi pentru nişte procese care nu au fost proiectate pentru distanţare socială.

Distanţarea socială afectează procesele electorale cu precădere în trei puncte: strângerea de semnături, campania electorală şi desfăşurarea votului. Este nevoie să regândim aceste procese într-un mod care să ţină cont, încă din faza de „design”, de restricţiile impuse de distanţarea socială. Este nevoie de unele compromisuri, dar, cu un pic de imaginaţie şi curaj, putem găsi soluţii viabile.

Strângerea de semnături

În esenţă, motivul pentru care un candidat are nevoie de semnături de susţinere este pentru a demonstra un minim suport electoral. Aşa cum a avea prea puţini candidaţi este o problemă, la fel este şi a avea prea mulţi. Standardele internaţionale nu impun o cifră, dar sunt atente la prevederile legale din fiecare ţară: o reglementare poate fi suficient de restrictivă cât să anuleze, de facto, un drept.

România nu stă foarte bine. Comparativ cu celelalte state din UE, numărul de semnături necesar pentru a candida este destul de mare. Putem reduce acest număr, dar nu rezolvăm decât parţial problema distanţării sociale. Dacă pădurea este plină de urşi, să îţi cer să culegi doar un kilogram de ciuperci în loc de 3 este o schimbare mai degrabă cosmetică.

Măsurile propuse de autorităţi, prin introducerea posibilităţii de a semna electronic, nu sunt o soluţie decât pe hârtie. Gradul de alfabetism digital în România este redus. Prevederile legale legate de semnătura electronică sunt ambigue. Am citit prevederile legale împreună cu câţiva colegi pricepuţi şi în ale alegerilor, şi în ale digitalului. Nu ne este clar cum anume putem strânge aceste semnături digitale de o manieră eficientă. Evident, putem solicita autorităţilor să ne ofere clarificări sau chiar modele. Dar ceea ce ar trebui să le cerem este să construiască ele sistemul de strângere de semnături.

Avem un Registru Electoral. Implementarea unui mecanism de strângere de semnături on-line ar fi chestiune relativ simplă din punct de vedere tehnic. Vor exista, probabil, unele îngrijorări referitoare la potenţiale abuzuri. Probabil că vor fi şi încercări de fraudare a mecanismului. Dar nu e ca şi cum sistemul actual e bun de ceva când vine vorba de verificarea semnăturilor de susţinere. Am văzut la prezidenţiale. În tot cazul, chiar şi cu o fraudă nedetectată, nu se produce vreun rău iremediabil. Candidaţii respectivii vor avea nevoie şi de voturi, nu doar de semnături.

Nu putem muta însă totul on-line. Tocmai pentru că digitalizarea în România este cum este, vor exista şi candidaţi, şi cetăţeni care nu vor fi în măsură să folosească sistemul electronic. Pentru ei va fi în continuare nevoie de un proces de strângere de semnături „clasic“. Dar faptul că nu poţi rezolva integral o problemă nu este argument să nu rezolvi o bună parte din respectiva problemă.

Campania electorală

Măsurile de distanţare socială au, poate, impactul cel mai profund asupra campaniei electorale, pentru că este etapa unde contactul social este cel mai important. Este dificil să îţi imaginezi o lansare de candidaţi sau un miting electoral în condiţii de distanţarea socială. Nu este natural şi nici nu avem (încă) infrastructură care să permită adunări publice cu distanţare socială. Evenimentele de campanie presupun şi o anumită energie, o efervescenţă care le dă sens şi valoare. Aici va trebui să facem cele mai semnificative compromisuri. Dar asta nu însemnă că suntem fără soluţii.

Campania electorală există pentru a comunica, pentru a transmite mesaje. Avem câteva sute de posturi de radio şi de televiziune. Le putem cere (sau chiar impune) să transmită mesaje electorale şi să ofere timpi de antenă semnificativi partidelor politice. Cum ar fi să avem TVR Electoral? Cum ar fi să extindem campania electorală la 42 de zile şi să avem în fiecare seară o dezbatere pentru un judeţ?

O parte din campanie se va desfăşura on-line. Campaniile on-line au problemele lor, venite din lipsa de reglementare şi din efectele social media. Dar migrarea către on-line este inevitabilă. În loc să analizăm impactul social media după alegeri, mai bine căutăm să-l controlăm. Evident, este un proces de durată şi depinde de factori ce nu sunt sub controlul unui stat. Dar trebuie început de undeva. Până una-alta, nimic nu-i împiedică pe candidaţi să-şi facă propriile emisiuni electorale pe care să le transmită on-line. Mai mult, societatea civilă poate interveni aici şi să organizeze dezbateri on-line. Tocmai pentru că on-line-ul este puţin reglementat, e de preferat ca dezbaterile să le organizeze cei care s-au arătat până acum imparţiali.

Desfăşurarea votului

Logistica electorală avea nevoie de o reformă serioasă încă dinainte de pandemie. Dar voinţa politică... ia-o de unde nu-i. În mod absolut ruşinos, Parlamentul a respins propunerea ca votul să se desfăşoare pe mai multe zile, deşi precedentul a fost stabilit la referendumurile la care chiar nu au existat motive obiective pentru aşa ceva.

Votul on-line, discutat de atâtea ori, nu este o soluţie. Există un consens din ce în ce mai larg că securitatea lui este imposibil de asigurat la un nivel satisfăcător. Chiar şi aşa, costurile unui sistem de vot on-line sunt imense şi nejustificate de potenţialele beneficii (care beneficii nu sunt extraordinare: experienţa ţărilor care practică sau au practicat votul on-line arată că nu are un impact semnificativ asupra prezenţei la urne). Asta nu înseamnă că digitalizarea procesului de vot nu poate ajuta. Trebuie doar să înţelegem foarte bine ce părţi ale problemei poate rezolva.

Votul prin poştă există de ceva vreme. Românii nu s-au înghesuit să-l folosească şi, oricum, la scară mare este un coşmar logistic de nedescris. Nu poţi rezolva problema votului fără câteva decizii curajoase privind modul în care votăm.

Va fi necesar în continuare să mergem la secţia de votare. Dar putem face în aşa fel încât să petrecem mai puţin timp acolo. Putem începe de la buletinele de vot. Buletinul de vot în România nu conţine absolut niciun element de securitate (poate cu excepţia hârtiei pe care e tipărit, care de obicei e atât de proastă că nu o foloseşte nimeni altcineva şi deci e greu de găsit). Îl poţi tipări acasă la fel de bine. Sau îl putem tipări cu elemente de securitate şi distribui pe toată perioada campaniei electorale, în cutiile poştale, la supermarket, oriunde. Nu contează câte buletine de vot are un alegător, contează câte bagă în urnă. Dacă renunţăm şi la practica destul de neobişnuită de a vota cu o ştampilă, putem simplifica buletinul de vot. Mai sunt câteva ţări care votează cu ştampila, dar, în esenţă, nu este un sistem care să crească semnificativ gradul de securitate al votului. Marea majoritate a ţărilor marchează buletinul de vot cu pixul sau carioca (şi există Gambia, unde până în 2018 s-a votat cu bile de sticlă).

Astfel, punctul principal prin care prevenim votul multiplu devine accesul în secţia de votare şi introducerea buletinului în urnă. Aici tehnologia ne poate ajuta. Nu există niciun motiv pentru care lista de alegători nu poate fi electronică. Şi nici nu ar mai trebui să fie segmentată pe secţii de votare. Pentru alegerile locale te poţi prezenta cu buletinul de vot la orice secţie din oraş. La cele parlamentare, la orice secţie din judeţ. La cele prezidenţiale la absolut orice secţie, de oriunde. Tabletele le avem deja, nu mai trebuie decât să le adăugăm un accesoriu care să permită alegătorului să semneze. După ce a semnat, primeşte un autocolant securizat pe care îl aplică pe buletinul de vot şi/sau se aplică ştampila de control a secţiei de vot (ar fi cam mult să renunţăm complet la ştampile în România). Aceste schimbări vor permite organizarea procesului de vot cu mult mai puţin contact social şi îl vor eficientiza.

E adevărat că aceste schimbări vor oferi unele oportunităţi de a încerca fraudarea. Dar nu cred că ar schimba fundamental situaţia din teren. Şi sistemul actual are portiţele lui. Şi cred că ar trebui, încet-încet, să ne debarasăm de această teamă a fraudatului votului la urne. Nu mai suntem în anii ‘90. Tipul acesta de fraudă nu mai este un risc sistemic. Sunt probleme mult mai serioase, cu un impact potenţial mult mai semnificativ asupra rezultatului.

Pentru că am schimbat formatul buletinului de vot, va fi mult mai uşor să le numărăm şi vom putea folosi maşini pentru asta. Deşi consensul este împotriva votului electronic per se, utilizarea tehnologiei în procesul de numărare a voturilor este susţinută de mulţi experţi. Numărarea buletinelor de vot este un proces care se pretează foarte bine la automatizare: este un proces monoton, se petrece când oamenii sunt deja obosiţi şi predispuşi la greşeli şi oricum rămân buletinele de vot care pot fi numărate manual în caz de suspiciuni.

Sunt conştient că lucrurile sunt mai uşoare pe hârtie decât în realitate. O astfel de reformă va prezenta unele provocări serioase. Dar trebuie să îndrăznim. Felul în care votăm a rămas neschimbat de secole. Nu vom putea să introducem tehnologia în procesul de vot doar punctual. Nu tehnologia trebuie adaptată la procesul de vot, ci procesul de vot la tehnologie. Altfel, vom sfârşi ca Poşta Română: avem calculatoare la oficiul poştal, dar ele sunt folosite pentru ca un angajat să introducă în sistem ce am scris noi de mână cu câteva minute înainte.