INTERVIU Marin Gherasim. Pictura, un veṣnic început

Pictorul Marin Gherasim

În vremea când se dărâmau biserici în România, Marin Gherasim, fiu de preot, le reclădea simbolic, în tablourile sale. Memoria absidelor lui alcătuieṣte un spaṭiu sobru al reflecṭiei, un univers de forme esenṭiale ṣi adună aurul hieratismului bizantin.

Din 1967 pictorul ṭine un jurnal de atelier, publicat anul trecut sub titlul Geometria magmei. Gânduri despre creaṭie, pictură, muzică, despre alṭii, despre sine. In cubul atelierului său, formă platoniciană perfectă, cum spune, undele muzicii i-au însoṭit creaṭia. “Niciodată o pictură nu va atinge intensitatea muzicii lui Beethoven, Wagner, Bruckner! Memoria lucrurilor, a faptelor, a oamenilor – o temă constantă a imaginilor mele. Pictez pentru ca să nu se uite.” (27 martie 1997) De peste cincizeci de ani  o face, la un nivel de performanṭă artistică ce i-a adus de-a lungul timpului, acestui absolvent, devenit apoi profesor al Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din Bucureṣti, numeroase distincṭii, între care Premiul Caravaggio, la Roma, Premiul Ion Andreescu al Academiei Române, Marele Premiu al UAP, acordat pentru întreaga activitate, sau Medalia de Argint la Salonul de la Grand Palais, la Paris.  

 Ascultând muzică, eu văd culoare

Sanda Viṣan - Un mare pictor spunea: la pittura e una cosa mentale. Dacă putem dezbate ideea că pictura ar fi un lucru al minṭii, raṭional, în cazul muzicii, nu încape nicio îndoială că aṣa este. Ce legătură vedeṭi dv. între cele două arte?

Marin Gherasim - Imi permit luxul de a-l corecta puṭin pe Leonardo de Vinci: pictura nu e doar un lucru raṭional. Ea implică multe straturi ale fiinṭei, nu doar intelectul. Acelaṣi lucru se întâmpla ṣi cu muzica. In caietele mele, numeam muzica o matematică vibrând. Ea stă sub semnul legităṭii, este cu adevărat o matematică. In acelaṣi timp însă, ea este ṣi un efluviu sentimental, se adresează ṣi afectului uman. Atât în muzică, cât ṣi în pictură se creează o sinteză între aceste două componente, care sunt livrate odată. Fiind un om care caută  împlinirea sub semnul totalităṭii, întâlnirea cu muzica îmi oferă ṣansa de a mă plasa sub tutela acestei totalităṭi, pe care o caut ṣi în pictura mea.

S.V. - Cum percepeṭi muzica ṣi cum percepeṭi pictura?

M.G. - Există multe elemente care le apropie.

S.V. - In ciuda faptului că pictura are o materialitate, ce lipseṣte muzicii.

M.G. - Prin concretul picturii se transmite o realitate transcendentă, nu este un concret în sine. Ar fi o limitaṭie, cum spune Noica. La fel, muzica nu este doar pură vibraṭie, ci se adresează ṣi senzoriului nostru. Ascultând muzică, eu reuṣesc să văd culoare. Când privesc o pictura, mi-e limpede dacă pictorul este muzical sau nu. Cel care nu frecventează muzica este mai rigid, iar opera lui este lipsită de tandreṭe.

S.V. - Preferaṭi o anumită muzică , pentru a vă pune în starea de a face, în sensul spusei lui Brâncuṣi? Nu ṣtiu cât durează la dv. procesul de gestaṭie a ideii.

M.G. - Poate dura ani ṣi chiar zeci de ani. La recenta expoziṭie retrospectivă de la Sala Dalles, am spus că ciclul de Abside s-a desfăṣurat în 35 de ani. In perspectiva de integralitate la care aspir, încerc să mă racordez la marile mesaje ale muzicii universale din orice epocă. Unii melomani sunt monomani: am întâlnit oameni foarte subṭiri, care nu ascultau decât Mozart. Or, eu am nevoie ṣi de Vivaldi, ṣi de Gesualdo da Venosa, ṣi de  Palestrina, dar ṣi de Beethoven, Mozart, Bruckner, Wagner, sau Ṣostakovici.

S.V. - Să înṭeleg, la extrem, că ascultaṭi orice ?

M.G. - Sunt foarte selectiv, dar, pentru o anumită plenitudine, nu vreau să mă fixez la o singură categorie. Fiecare epocă sau stil muzical are un “ce” ireductibil.

S.V. - De când vă ṣtiṭi ascultând muzică?

M.G. - Am ṣi făcut muzică. Sunt din Rădăuṭi ṣi acolo erau familii de polonezi refugiaṭi, oameni de mare fineṭe. Fugiseră de ruṣi. Făceau muzică de cameră în târgul acela neguros din nord, invitau anumiṭi oameni ṣi comentau apoi ce se cânta.

S.V. - După modelul german: muzica se făcea în familie. Când se întâmpla aceasta?

M.G. - Prin 1950, că eu am terminat liceul în 1954.  In acelaṣi timp am făcut ṣi pian, ṣi puṭină vioară. Un frate de al meu, care este profesor la Conservatorul din Cape Town, a făcut vioară, ca profesionist. In acest climat, muzica a devenit structurală fiinṭei mele ṣi poate că, la un moment dat, copil fiind, a trebuit să optez între pictura ṣi muzică, fiindcă începusem pianul în mod serios.

Am făcut un grup de asalt ṣi am dat peste portar

M.G. - In perioada dificilă a comunismului mi-am găsit un adevărat refugiu în muzică, frecventând Ateneul ṣi Sala Palatului. Imi amintesc că, student fiind, când a venit Sviatoslav Richter, ne-am zis că trebuie să-l vedem cu orice preṭ. Am făcut un grup de asalt - acum pot să mărturisesc…

S.V. - S-a prescris.

M.G. - Da. Ṣi am dat peste portar. Omul a căzut, dar noi am intrat. Deh, forme violente...

S.V. - Cu scopuri nobile.

M.G. - Mai mult decât nobile: de rezistenṭă existenṭială. Acolo uitam de toate privaṭiunile ṣi de toate ingerinṭele politicului în viaṭa noastră de studenṭi.

S.V. - Fiindcă aṭi menṭionat factorul politic, activ în perioada studenṭiei dv., cum vă explicaṭi că, în plină epocă stalinistă, în 1958, oficialitatea decide să organizeze o manifestare de asemenea amploare. Au venit atunci în România Menuhin, Nadia Boulanger, Claudio Arrau ...

M.G.- Dacă ar fi să fim drepṭi, am spune că exista o tradiṭie de viaṭă muzicală atât de mare încât lucrul acesta se impunea.

S.V. - S-a impus ṣi noilor guvernanṭi nu foarte educaṭi?

M.G. - Needucaṭi complet, dar care totusi simṭeau că este ceva acolo, dacă toată lumea se duce. Dar mai avea ṣi un caracter politic. Enescu a trebuit să plece, părăsindu-ṣi ṭara ṣi locurile pe care le iubea extraordinar, iar regimul comunist îl uitase complet.

S.V. - Cum l-a “uitat” ṣi pe Brâncuṣi, căci nu a vrut să-i preia moṣtenirea ṣi atelierul parizian.

M.G. - Un regim care nu voia să ṣtie de ctitorul muzicii româneṣti moderne întemeiază un festival internaṭional de muzică ṣi îi dă numele compozitorului. Era o ipocrizie la mijloc, pentru că voiau să arate că Romania este o ṭară europeană, în care se face cultură universală, fără cenzură. Intrucât nivelul Festivalului Enescu a fost de la început de mare ṭinută...

S.V. - Ṣi aṣa a rămas.

M.G. - Ba chiar a crescut în ultimii ani. Marii muzicieni invitaṭi duceau această veste în lume, că în Bucureṣtiul comunist se face muzică de mare calitate. Aici i-am ascultat pe Sir John Barbirolli, pe marele violoncelist Enrico Mainardi, pe Monique de la Bruchelerie ṣi alṭii.

S.V - Din această ipocrizie a ieṣit un lucru frumos muzical.

 M.G. - Ṣi cultural. In acea lume, era clar că o mare parte era ieṣită din puṣcării: erau oameni de o nobleṭe extraordinară, melomani. Unii dintre ei, poate ṣi puṭin ostentativ, veneau cu partiturile ṣi urmăreau concertul. In plin regim Gheorghiu-Dej, acesta era un lucru dătător de speranṭă pentru noi, ca acea lume încă se mai menṭinea. Această experienṭă mi-a dat ṣi mie energie: dacă am ieṣit din acel timp cu mintea teafără ṣi mi-am făcut ṣi opera, este ṣi datorită sprijinului spiritual ṣi sufletesc, pe care l-am primit de la muzică.

S.V. - De la diferitele ediṭii ale festivalului, ce mari intrepreṭi sau dirijori au rămas în inima dv.?

M.G. - Incă i-am mai prins pe Silvestri, George Georgescu, figuri extraordinare, Valentin Gheorghiu, apoi un mare violoncelist sovietic, Daniil Ṣafran, un om de o mare nobleṭe a chipului ṣi a felului de a cânta. A fost la un moment dat ṣi Orchestra filarmonică din Philadelphia, cu Eugene Ormandy, toate, concerte memorabile. La ediṭiile mai recente, o revelaṭie pentru mine a fost Mariss Jansons. Iar unul pe care îl apreciez mult, ṣi în calitate de pianist, nu doar ca dirijor, este Daniel Barenboim.

S.V. - Ce credeṭi că reprezintă Festivalul pentru cultura română?

M.G. - Este un miracol faptul că fiinṭează de atâta vreme, într-o ṭară marginală faṭă de marile centre culturale ale lumii. Aceasta arată totuṣi o anumită calitate a românilor: există necesitatea culturii la acest popor, capabil de un anumit rafinament în perceperea faptului de cultură.

CV

Pictorul Marin Gherasim s-a născut în 1937, la Rădăuṭi. A absolvit Institutul de Arte Plastice din Bucureṣti în 1962, iar trei ani mai târziu era membru al Uniunii Artiṣtilor Plastici din România. Vreme de peste 50 de ani a participat la majoritatea expoziṭiilor anuale, bienale ṣi republicane, dar a expus ṣi individual ṣi în grup, cu Gruparea 9+1, pe care a fondat-o în 1981. A pictat, dar i-a îndrumat ṣi pe tineri pe acest drum, vreme de decenii. Performanṭa sa artistică a fost recunoscută, fiindu-i acordate mai multe premii, între care “Ion Andreescu” al Academiei Române ṣi UAP pentru întreaga activitate. In 2008° fost decorat cu Steaua României în grad de comandor.