Frenezii strălucitoare

Orchestra Română de Tineret este formată din instrumentişti din mai multe oraşe, cu vârste între 17 şi 28 de ani FOTO: Arhiva Festivalului „George Enescu“

Orchestra Română de Tineret, condusă de dirijorul Lawrence Foster, va interpreta, duminică, la Sala Mare a Palatului, lucrări de Brahms şi Ravel

Dan Dediu. Frenesia. Lucrarea lui Dan Dediu (câştigătoarea concursului de compoziţie „România, o rapsodie europeană“) reprezintă o metaforă muzicală a spiritului românesc. Strălucirea orchestrală, vivacitatea şi vigoarea inspiraţiei de sorginte folclorică se combină cu spontaneitatea şi verva ideilor muzicale folosite într-un mod asociativ inedit. „Mizând pe caracterul scânteietor al muzicii, deopotrivă accesibil specialiştilor şi nespecialiştilor, am adunat laolaltă diverse melodii tradiţionale româneşti (din folclor şi din tradiţia bisericească bizantină), pe care le „aduc la zi“ (up-to-date) cu ajutorul unei tehnici de compoziţie şi orchestraţie contemporane.“

Topite într-o concepţie unitară, temele acestei lucrări simfonice (o horă moldovenească preluată din repertoriul Fanfarei Zece Prăjini, două colinde transilvane, un joc muntenesc şi unul dobrogean) se transfigurează, devenind purtătoarele unui spirit hotărât, plin de viaţă şi forţă.

BRAHMS, LA MATURITATE

Johannes Brahms. Dublul concert în la minor pentru vioară, violoncel şi orchestră op. 102 reprezintă rezultatul experienţelor simfonice deja acumulate de compozitor, dar şi al relaţiilor sale cu interpreţii cu care a colaborat, violonistul Joseph Joachim şi violoncelistul Robert Hausmann, realizatorii primei audiţii de la Köln (17 octombrie l887).

Allegro, prima mişcare, oferă expunerii tematice o importanţă aparte, deoarece după intrarea orchestrei, cei doi solişti, mai întâi violoncelul, apoi vioara, îşi revendică dreptul la o proprie prezentare, reunindu-se de-abia după acest protocol şi cu ansamblul simfonic. Urmează, pe terenul dezvoltării, o „conversaţie“ între solişti, susţinută până la reluarea integrală a elementelor tematice, sub semnul unei trecătoare luminări, prin adoptarea tonalităţii majore omonime.

Pagina cea mai apreciată de ascultători este desigur cea lentă, un Andante caracteristic stilului brahmsian de maturitate. Complexitatea acestei mişcări rămâne totuşi în umbra unui motiv central, intonat mai întâi de instrumentele de suflat ale orchestrei şi de-abia după aceea reluat de solişti. Aşa cum Brahms reuşeşte de obicei, cele doar câteva note alcătuitoare ale motivului (la-re-mi-la) devin germenele din care se creează frazele generoase ale acestui „duo de dragoste“, în care expresia tandră şi simplă are, drept fundal, un peisaj sonor romantic evocator. Încheierea concertului este, de data aceasta, ceea ce aşteaptă fiecare – un final solid, bine construit şi eficient, care să-i mulţumească pe iubitorii de echilibru clasic. Deşi s-ar putea sesiza, în acest Vivace non troppo, şi unele accente de stil „tziganne“, dragi lui Brahms, muzica se desfăşoară la nivelul agreabilului şi al antantei dintre solişti şi orchestră.

EFECTE FRENETIC PASIONALE

Maurice Ravel. Rapsodia spaniolă compusă în anii de tinereţe este un omagiu adus lui Charles de Beriot, profesorul cu care Ravel studiase pianul la Conservatorul din Paris. Prima audiţie a avut loc sub conducerea lui Edouard Colonne, interesat de cea dintâi lucrare orchestrală amplă a compozitorului (1908). Recunoaştem în această Rapsodie două direcţii expresive ale muzicianului: dansul şi lumea Spaniei. Ravel îşi caracterizează partitura, strălucitoare ca sonoritate, drept un „studiu de orchestră“ cu imagini picturale animate de pulsul vieţii oamenilor peninsulei Iberice. Cu senzaţia că parcurgem traseul unui muzeu de artă spaniolă veche, ascultăm această Pavană pentru o infantă defunctă, miniaturală elegie scrisă de Ravel ca omagiu pentru Prinţesa de Polignac şi interpretată pentru prima oară de către pianistul Ricardo Vines în 1902. Alfredo Casella va dirija mai târziu formula orchestrală. Mişcarea este lentă, orchestraţia are irizări transparente, pictura sonoră ne restituie un Velasquez nobil şi trist, cu tonuri umbrite.

LEGENDARUL BOLÉRO

Cea de-a patra piesă din ciclul destinat pianului Miroirs interpretat în 1906 la Paris de către Ricardo Vines, Alborada del Gacioso, a fost dedicată de Maurice Ravel muzicologului Micael Calvocoresi. Impresia acestuia, după audierea muzicii, este elocventă, convingându-l pe compozitor să realizeze şi o formulă orchestrală. Ideea inspiratoare, o „aubadă, cântată de un bufon“, descinde din lumea personajelor comediei spaniole a unor Calderon de la Barca sau Lope de Vega. În noua sa înfăţişare, Alborada del Gracioso a fost prezentată de Concertele Pasdeloup de-abia în luna mai a anului 1919.

O Spanie plină de culoare, cu luxuriante prezenţe ale percuţiei specific iberice, parcă zugrăvită de un pictor iubitor de efecte frenetic pasionale, ni se prezintă într-o treptată ascensiune sonoră, ce culminează cu explozia dansului final. Nimic din ceea ce a reprezentat iniţial propunerea scrierii Bolérou-lui nu părea să anunţe legendara celebritate a acestei capodopere raveliene. Povestea a început dintr-o dorinţă a dansatoarei Ida Rubinstein, prin 1927, de a se orchestra câteva pagini de Albeniz. Ravel va opta însă pentru o formulă proprie, fiind fascinat de obsesivul ritmicii de bolero. Maurice Béjart, după război, va marca cu Boléro -ul său o nouă epocă în dans. Cele „17 minute ale muzicii“ încep cu prezentarea celebrei teme în Do, care împarte simetric majorul şi minorul într-un Tempo di bolero moderato assai. Progresia dinamică şi de tempo vor acţiona asupra acestui enunţ, un imens crescendo care creează şi varietatea de atmosferă, tensionând-o. 

„Orchestra Română de Tineret asigură perenitate“

Viorel Gafiţa - Preşedinte Romelectro

Festivalul „George Enescu“ plasează ţara noastră în contextul forţelor culturale ale Europei şi ale lumii. Asumarea Festivalului „Enescu“ ca element central al identităţii de ţară înseamnă în primul rând participare şi implicare în viaţa festivalului. Anul acesta, Romelectro a făcut un pas de la participarea prin prezenţa în sala la participarea prin susţinerea festivalului. 

Implicarea în construcţia acestui eveniment reflectă valorile companiei. Este o onoare să prezentăm în cadrul Festivalului „Enescu“ concertul susţinut de Orchestra Română de Tineret, dirijat de maestrul Lawrence Foster. Prezenţa celei mai tinere orchestre simfonice a României pe scena festivalului, alături de cele mai Mari Orchestre ale Lumii, reprezintă promisiunea continuităţii de generaţii şi valori româneşti. Investiţia în dezvoltarea generaţiile tinere, fie ca vorbim de cultură sau de business, face parte din modelul de business al Romelectro. Credem că succesul pe termen lung al oricărui proiect se măsoară în capacitatea de a transfera experienţă şi valori generaţiilor tinere.  

Cu performanţe recunoscute internaţional, Orchestra Română de Tineret asigură perenitate. Pariul muzicienilor, familiior lor, dirijorilor şi echipei din spatele proiectului Orchestrei Române de Tineret este deja câştigat. La fel şi pariul Festivalului „Enescu“ de a deveni un eveniment de referinţă pe harta culturală a lumii şi un motiv de coeziune pentru toţi românii. 

Lawrence Foster - Dirijor

Publicaţia engleză The Telegraph spunea despre Lawrence Foster (72 de ani) că „pare să fi fost lăsat pe acest pământ pentru a dirija muzica lui Enescu“. Dirijorul american de origine română debutează la 18 ani în fruntea unei orchestre alcătuite din colegii săi din Los Angeles. 

Studiază ulterior cu Fritz Zweig, Karl Böhm şi Bruno Walter. Devine dirijor asociat al Baletului din San Francisco, iar apoi asistentul lui Zubin Mehta la Filarmonica din Los Angeles. 

În 1966 îi este acordat Premiul Koussevitzky pentru Dirijat, iar în 1969 este numit dirijor principal invitat al Orchestrei Filarmonicii Regale.