FOTO Tetralogia wagneriană s-a prezentat la noi încă de la începutul veacului trecut

În ediţia 1998 a Festivalului Enescu s-a prezentat în concert opera Parsifal de Wagner, într-o interpretare unanim apreciată, şi atunci cu o orchestră germană şi atunci cu mulţi solişti de la Viena, directorul Staatsoper, Ioan Holender, remarcând că spre finalul celor 5 ore de muzică, în sală rămăseseră doar câţiva spectatori el însuşi recunoscând că o astfel de partitură nu este adecvată pentru a fi oferită publicului nostru în concert.

Câţiva ani mai târziu, preluând conducerea festivalului, a insistat să includă în program tetralogia wagneriană, deci cam 15 ore, de asemenea în formă concertantă, reuşind ca, în ciuda argumentelor şi rezervelor celor din jur, să-şi concretizeze proiectul în 2013, deşi mă îndoiesc să fi uitat experienţa din 1998. Mai mult, a ţinut să sublinieze cu orice prilej că astfel Inelul Nibelungului se va cânta la Bucureşti pentru prima oară în istorie, fiind, deci, un eveniment ieşit din comun, deşi în anii ’80, tot în concert, Iosif Conta şi Orchestra Radio au abordat toate cele patru lucrări, în distribuţii excelente, cu solişti germani şi români pe care cu siguranţă Ioan Holender îi cunoaşte bine; spre exemplu, în Aurul Rinului au evoluat, în 17 decembrie 1981, Siegfried Vogel, Annelies Burmeister, Airizer Csaba, Pompei Hărăşteanu, Mihai Zamfir, Marcel Roşca, Sanda Şandru, Adina Iuraşcu sau Elena Grigorescu, în Walkiria din 11 martie 1982 s-au regăsit mai toţi din „formula” precedentă, dar alături de Mariana Stoica, Gunter Kurt sau Siegfried Kehl; apoi, onorând „Anul Wagner”, în  Siegfried (10 martie 1983) a fost aplaudat şi Stuard Kale, pentru ca în 23-25 iunie, în Amurgul zeilor (operă denumită pe atunci Crepusculul zeilor), să fie invitaţi şi Richard Riffle, Martin Schuppich sau Mioara Cortez şi Corina Circa.

Dar cei ajunşi la vârsta senectuţii îşi aminteau că urmăriseră teatralogia, chiar în spectacol, şi chiar pe scena Operei Române, în versiunea excepţională oferită, în 1938, de ansamblul din Frankfurt, cu celebrul Franz Konwischny la pupitru, transmisă în direct la postul nostru de radio (27-28-30 aprilie-3 mai). Mai mult, una dintre cronicile vremii preciza că decorurile “se confecţionează în atelierele Operei după schiţele şi după indicaţiile speciale primite de asemeni de la tehnicienii din Frankfurt.” Succesul deosebit a determinat revenirea oaspeţilor, în toamna anului 1939, cu aceeaşi producţie (regia Hans Messner), în 22-24-26-27 noiembrie, Amurgul zeilor reluându-se şi în 28 noiembrie.

Sigur că şi Opera a inclus în repertoriu Walkiria încă din 1923, sub bagheta lui George Georgescu, iar în 1976, Jean Rânzescu a montat lucrarea într-o viziune modernă pentru acea epocă, printre interpreţi Maria Slătinaru, Gheorghe Crăsnaru, Mariana Stoica, Gerda Radler sau Iulia Buciuceanu; sigur că în 1965, la sala Palatului, s-a cântat în concert Aurul Rinului, cu Nicolae Florei, Vasile Moldoveanu, Marius Rintzler, Ioan Hvorov, Valentin Loghin, Martha Kessler sau Elisabeta Neculce-Carţiş, invitat tenorul Karl Holzke (Loge), intenţionându-se, stagiuni la rând, punerea în scenă a tetralogiei, ceea ce însă a rămas doar un vis.

Fără a-mi propune o incursiune în istoria wagneriană a Bucureştiului, cred că  asemenea repere sunt binevenite pentru a demonstra că la noi tetralogia s-a prezentat încă de la începutul veacului trecut şi tot cu interpreţi germani şi români de clasă, propunerea din actualul festival fiind hazardată, dar tentantă pentru melomanii împătimiţi, însă deloc… pentru prima oară!

Şi de această dată, o redutabilă orchestră – Radio Berlin -, cu un sobru şi riguros dirijor – Marek Janowski -, a colaborat cu solişti în majoritate foarte buni sau chiar excepţionali, atent cunoscători ai manierei în care se cântă Wagner, cu reliefări de sensuri, accente, nuanţe, inflexiuni impresionante, cu o dicţie impecabilă, cucerind încă de la primele măsuri atenţia şi admiraţia publicului neaşteptat de numeros.

Dirijorul Marek Janowski, Festival George Enescu 2013

Cu o forţă interpretativă uimitoare, Martin Winkler a conturat un Alberich insinuant, ameninţător, dur şi mândru, dispunând şi de un glas pe măsură, asemeni lui Christian Elsner în Loge, basul Egils Silins, poate mai puţin convingător în prima seară, devenind apoi un adevărat Wotan, cu prestanţa şi greutatea cerută de personaj, în timp ce Arnold Bezuyen a conturat un Mime în datele specifice rolurilor de compoziţie, Daniela Denschlag rămânând destul de departe de profunzimea vocală cerută de Erda, Elisabeth Kulman (Fricka) sau Alexandra Reinprecht (Freia), încadrându-se corect în linia generală. Într-o formă vocală foarte bună, Sorin Coliban, sosind şi el de la Staatsoper Viena, a realizat, alături de Gunther Groissbock, cuplul uriaşilor, incisivi, cu amploare şi chiar anvergură. Iar din ţară s-au regăsit în distribuţie Marius Budoiu, cu o frazare şi o sonoritate perfect adaptate partiturii lui Froh, Valentin Vasiliu, rezolvând cu siguranţă rolul Donner (de ce în caietul-program şi în anunţurile trimise de biroul de presă al festivalului este sigurul menţionat ca fiind solist la Opera Naţională, chiar nu am înţeles; normal era ca şi la Budoiu să se menţioneze Opera din Cluj, unde este chiar director, iar îpentru alte cazuri  Universitatea de Muzică, şi oaspeţii străini meritând, cred, o astfel de precizare…). Din păcate, grupul Fetelor Rinului (Julia Borchert, Alina Bottez, Sorana Negrea) a stricat echilibrul serii, pentru că glasurile nu se potriveau deloc, pentru că stridenţa sopranelor era insuportabilă, pentru că mezzosoprana suna aproximativ.

Slavă Domnului că în ultima operă, în rolul Woglinde a apărut soprana Ileana Tonca, aducând luminozitatea şi sclipirea unei voci cristaline, condusă cu eleganţă şi fineţe, într-un personaj pe care îl abordează, de ani buni, la Staatsoper, asemeni celui interpretat în Siegfried (Pasărea pădurii), solicitând supleţe şi expresivitate în „zborurile” sale graţioase. Vorbind despre cei selectaţi din ţară, oricine a auzit că Walkiriile… nu au fost Walkirii, ci nişte glasuri care încercau zadarnic să se coordoneze, fără şanse de reuşită, neavând nici forţa şi nici culoarea gândită de autor, văduvind astfel lucrarea de o secvenţă (de obicei) cu un impact spectaculos la public. Nu am înţeles nici de ce în Brunhilde a apărut când Petra Lang (excelentă sub toate aspectele, apreciată de noi încă din 2011, în Lohengrin), când Catherine Foster, parcă nu la acelaşi nivel, dar am aplaudat generozitatea cântului sopranei Melanie Diener în Sieglinge, partener fiindu-i, în Sigmund, un tenor foarte bun – Torsten Kerl -, pe care de asemenea l-am ascultat în festival într-o ediţie anterioară. Insuficient mi s-apărut însă Stefan Vinke în Siegfried, departe de timbrul, de eroismul şi temperamentul personajului, în schimb apariţia renumitului Eric Halfvarson în Hagen a fost tulburătoare, vocea sa „neagră”, de tunet, impresionând profund.

Petra Lang şi Eric Halfvarson, Festival George Enescu 2103

Soprana Melanie Diener şi tenorul Torsten Kerl, Festival George Enescu 2013

Amurgul zeilor a fost solicitat din nou Corul Filarmonicii (pregătit de Iosif-Ion Prunner), dar privind în ansamblu prezentarea teatralogiei, pe lângă câţiva artişti cu adevărat minunaţi, orchestra a fost cea care merită toate elogiile, dirijorul Marek Janowski reuşind să construiască, să ţină întreg ansamblul şi mai ales să creeze o infinită bogăţie coloristică, de la transparenţa celebrelor „viori wagneriene” la explozia terifiantă a alămurilor, reliefând fiecare detaliu cu o precizie şi mai ales cu o densitate ideatică integrată firesc în „linia mare” a demersului interpretativ, reuşind să capteze permanent atenţia celor din sală care de această dată nu au mai abandonat, urmărind adesea fascinaţi Inelul Nibelungului, într-o versiune de mare calitate, maniera în care s-a cântat  făcându-ne să trecem mai uşor peste neîmpliniri sau peste întrebări retorice privind selecţia rolurilor secunde, care au deranjat peste măsură sau amplificarea unora în detrimentul altora…

A fost o provocare pentru publicul nostru, a fost un pariu câştigat, deşi riscul ca sala să rămână goală era… ameninţător (numărul de bilete vândute spunea multe…), pentru muzicieni şi pentru iubitorii lui Wagner fiind chiar o încântare, fără îndoială un reper de vârf al festivalului.

Tetralogia wagneriană la final, Festival George Enescu 2013