CRONICĂ Vladimir Jurowski şi Filarmonica din Londra
0
O altă orchestră de mare clasă a evoluat pe scena Sălii Mari a Palatului în seara de 13 septembrie: Filarmonica din Londra sub bagheta dirijorului Vladimir Jurowski, pe care îl văzusem şi în ediţia din 2005 a Festivalului.
Cronică realizată de Olga Grigorescu
Atunci l-am apreciat ca pe un tânăr tumultuos, spectaculos, foarte eficient în gestică. Acum, ne-a impresionat prin viziunea echilibrată, bine dozată şi orientată spre o construcţie clară şi logică, de la început până la ultima notă a partiturilor. Gesturile lui sunt economice şi cu un efect direct, imediat, rezultatul fiind o muzică ce îţi atinge simţirea, dar ţi se aşază limpede în imagine şi prin organizarea ei.
Fără îndoială că acest fenomen nu s-ar putea produce dacă Jurowski nu ar avea la dispoziţie un ansamblu care să-i îndeplinească practic ideile şi intenţiile expresive. Filarmonica londoneză are o sonoritate de o frumuseţe cuceritoare, rotundă, omogenă, capabilă să coloreze diversitatea stilistică a lucrărilor alese, o precizie a atacurilor şi a încheierilor care te uluieşte. Nicio asprime, nicio duritate în cel mai puternic forte, o delicată ţesătură, curată şi vibrantă în piano. Alămurile, mai ales, îşi dezvăluie un glas de catifea, ceea ce nu se întâmplă prea des, chiar în marile orchestre.
Uvertura Marele Paşte rusesc
Literatura muzicală rusă îi este, desigur, foarte familiară lui Jurowski şi am simţit aceasta de la primele sonorităţi ale Uverturii Marele Paşte rusesc op. 36 de Nikolai Rimski-Korsakov, cu care s-a deschis programul.
Poate cea mai bună dovadă a unei interpretări valoroase este capacitatea ei de a-ţi revela calitatea deosebită a muzicii. Ascultându-i pe londonezii conduşi de Jurowski, am realizat încă o dată ce extraordinar orchestrator a fost Rimski-Korsakov, ce artă în ilustrarea imaginilor acestei uverturi, care poate fi considerată chiar un fel de poem simfonic. Ce bucurie să auzi cum au fost creionate solo-urile – cel al viorii în primul rând, amintind de cel din Şeherezada –, ale flautului, clarinetului, tubei, care au sunat romantic, mătăsos, dar niciodată dulceag, şi atâtea îmbinări originale de timbre punând în valoare tablourile unei Rusii arhaice, inconfundabile.
Mari contraste sonore
Concertul nr. 3 în Do major pentru pian şi orchestră de Serghei Prokofiev se numără printre cele mai cântate lucrări din creaţia marelui compozitor. Acesta solicită atât pianistului cât şi orchestrei capacitatea de a echilibra latura lirică, visătoare, cu care se şi deschide lucrarea şi care se întoarce mereu pe parcurs, cu cea motorică, exuberantă, vijelioasă, uneori unghiulară, sarcastică, aşa cum apare deseori în muzica lui Prokofiev. Contrastul între cele două se produce de multe ori abrupt, ca o izbucnire a spiritului ludic ce se smulge din visare. Găseşti astfel în acest concert un joc permanent cu sonorităţile, un joc fermecător în care nu numai pianistul se află în prim-plan, ci şi toate partidele orchestrei, în special suflătorii.
Pianista sârbă Anika Vavić este în mod sigur o interpretă ce stăpâneşte atât virtuozitatea instrumentală, cât şi puterea de a reda atmosfera de reverie sau de trăire lirică. Eram obişnuiţi cu un stil mai percutant şi mai strălucitor în muzica lui Prokofiev; a fost o versiune cu contururi estompate uneori, dar şi cu sclipiri instrumentale remarcabile. Bisul oferit publicului – o piesă din ciclul Viziuni
fugitive de Prokofiev – a reliefat o pianistică de anvergură, dominând mari contraste sonore.
Mai puţin prezentă în sălile de concert decât marile edificii orchestrale ce i-au urmat, Simfonia I în do minor de Anton Bruckner ne-a stârnit un viu interes mai ales din acest motiv. Multe dintre elementele ce au caracterizat mai târziu arta marelui simfonist sunt prefigurate aici: zonele vaste pe care se întind expuneri tematice mai numeroase ca în lucrările clasice, spirit variaţional în prelucrarea materialului, armonii în continuă mişcare, blocuri armonice ample, dar şi expuneri polifonice legându-l pe Bruckner de marii săi predecesori.
Totuşi, ideile sunt mai puţin personale ca desen tematic, iar unele momente orchestrale atestă influenţe ale muzicienilor timpului. Rămâne impresionantă construcţia masivă, cu întunecimi şi iluminări permanente, cu viziuni sonore largi, dar şi cu altele transparente, născute din gândirea unui filosof al muzicii aşa cum a fost Bruckner.
Întreaga măiestrie a dirijorului Vladimir Jurowski, de a domina şi conduce atât de precis un discurs simfonic cerebral şi sensibil totodată, ne-a stârnit o reală admiraţie, fapt ce nu se putea întrupa decât colaborând cu un aparat orchestral de înaltă calitate aşa cum este Filarmonica din Londra.
Se încarcă comentariile...
