10 septembrie – BACH. Şi atît!

Johann Sebastian Bach

Să asculţi azi un concert clasic la radio e ca şi cum ai călători cu trenul. Ceva obişnuit acum două generaţii , acum vintage. Cum sînt decis să încerc, pe tot parcursul acestui Festival, toate mijloacele prin care muzica lui vine spre noi, astăzi am ascultat concertul la radio. La Radio România Muzical, concertul cvartetului ”Voces”, de la Ateneu (ora 17.00). ”Arta fugii” de Bach.

Se spune că, pe unul dintre exemplarele din ”Orgelbüchlein”, Bach ar fi scris dedicaţia: ”Pentru gloria lui Dumnezeu, unul şi atotputernic, şi pentru vecinul meu, ca să înveţe.” Sigur, ”Cărticica pentru oragă” este o lucrare cu caracter pedagogic, dar nu despre asta e vorba acum. Ci despre faptul că Bach este singurul muritor în stare să scrie, cu naturaleţe, ceva şi pentru Dumnezeu şi pentru vecinul să neînvăţat, încă. Între bietul om ignorant şi Dumnezeu, doar Bach şi îngerii pot naviga firesc. Să vorbeşti astfel încît ignorantul şi savantul să fie copleşiţi şi inspiraţi de aceleaşi vorbe – cine a mai pomenit aşa ceva? După Isus Cristos, cunosc un singur caz de acest gen: Bach, cu muzica lui.

”Arta Fugii” este, pentru mulţi, o enigmă. Ce-o fi vrut să spună Maestrul aici? Lucrarea este neterminată, se ştie. Asta aruncă mult mister asupra ei – cum ar fi fost dacă ar fi fost terminată? Tradiţional, ”Arta fugii” e văzută ca un fel de testament al Cantorului şi e venerată ca atare.  Unul dintre cei mai rafinaţi şi profunzi cunoscători ai lui lui Bach, marele pianist Andrei Vieru, este de părere că Bach a lăsat deliberat ”Arta Fugii”neterminată, anticipînd cu secole post-modernismul cu a sa opera aperta. Nu a spus-o explicit nicăieri, pentru că nimeni în secolul al XVIII-lea nu putea înţelege de ce un autor îşi lasă opera neterminată, neînchisă. Dar cei care au publicat lucrarea, la un an după moartea sa, ştiau bine ce aveau de făcut, semn că, totuşi, Bach le spusese esenţialul despre acest opus.  Apoi, faptul că instrumentaţia nu este precizată de Bach în nici un fel vine în sprijinul ideii lui Andrei Vieru – dacă muzica nu se termină niciodată, ce rost are să o restrîngi la un anumit instrument, dacă bucata nu e încheiată în veac, de ce să-i faci orchestraţia? De fapt, orice instrument poate să o abordeze cu sentimentul deplin al legitimităţii, drumul ei înalt şi greu este deschis oricui.

Mulţi au căutat numere şi proporţii pitagoreice, ecuaţii diferenţiale şi linii mai mult sau mai puţin obsucre ale destinului lumii în această fabuloasă lucrare. Cert este că nu enigma ei – dacă o fi vreuna – impresionează aici, ci aparenţa de arhitectură extrem de complicată şi laborioasă, care stă pe aer. Sentimentul meu este de gol înspăimîntător în spate cînd eu privesc în sus, spre cer, spre El, spre prea-plin. Pe măsură ce muzica urcă, legăturile cu lumea din spate se surpă.

”Arta fugii” este una dintre cele mai încifrate creaţii muzicale, misterioasă în cel mai înalt grad şi abstractă pînă la incomprehensibil. Iar cea dintîi lecţie pe care o primim de la ”Arta fugii” tocmai în asta constă. Pe cît de obscur e sensul ei, pe atît de limpede îi este forma: o înşiruire de fugi şi canoane. Primele două fugi prezintă, cît se poate de „nud“, tema. Următoarele două redau tema de la coadă la cap. Mai apoi, subiectul este inversat şi combinat cu originalul, ca într-un joc al originalului cu imaginea sa în oglindă. Karl Geiringer descrie: „Pentru ca imaginea din oglindă să fie de două ori realistă, sopranul din prima fugă devine basul celei de-a doua, altoul se transformă în tenor, tenorul în alto şi basul în sopran“. Misterul lucrării este potenţat şi de folosirea celebrului „motiv BACH“.  În nomenclatura germană, B este si bemol, A este la, C este do şi H este si natural. Literele numelui compozitorului formează o melodie, care este folosită de Bach în ”Arta fugii”. Nici nu e de mirare, va scrie Ana Magdalena Bach, de vreme ce este vorba despre numele Bach! Adică, muzica însăşi. În ”Arta fugii”, după ce apare numele B-A-C-H, autograful încetează. „Şocul emoţional pe care îl resimţi cînd auzi motivul BACH, urmat apoi de o tăcere abruptă, reprezintă o experienţă zguduitoare“ (vezi capitolul referitor la Bach din Vieţile marilor compozitori de H. Schonberg). „Preocupat de combinarea contrapunctică a notelor reprezentate de numele de Bach.... a scris Sebastian această lucrare“, notează Ana Magdalena Bach.

Geniul cu care Bach combină toate aceste elemente este amuţitor. Întrebarea care se pune, firesc, este de ce. Ce vrea să spună Bach cu această muzică? Într-un interviu memorabil acordat cu ani în urmă defunctei reviste Idei în dialog, Cristian Mandeal explica: „Orice gest componistic pe hîrtie, dacă nu e transferat în sunete reale, rămîne pe undeva o creaţie de muzeu. Pentru a trăi, o operă muzicală trebuie materializată în sunet. Or, lucrul acesta lipseşte prin definiţie lucrării, pentru că a fost gîndită în abstract“. Motivul: ”Arta fugii” nu a fost adresată de compozitor nici unui instrument sau ansamblu. Mai tîrziu, a apărut un fel de consens că ”Arta fugii” trebuie cîntată la un instrument cu clape (orga) pentru că doar acesta poate reda mulţumitor compoziţia. Dar ”Arta fugii” are, în opinia lui Cristian Mandeal, o „enormă forţă latentă“ dată tocmai de faptul că este o abstracţiune. „Gîndirea e debarasată de orice fel de anexă şi se poate desfăşura în deplinătatea libertăţii sale pure, nefiind cenzurată de nici un fel de restricţie, aşa cum orice instrument impune prin parametrii sonori diverşi pe care îi conţine şi de care un compozitor trebuie să ţină seama în permanenţă. Miracolul e cu atît mai mare cu cît, în general, sunetul nu se poate imagina pur, aşa cum ţi l-ar da un sintetizator electronic, ci doar viu, plămădit de un anume instrument sau de o anume voce. Or, în momentul în care îţi înfăţişezi un sunet, mental, îl auzi şi cu o anumită culoare, nu-l auzi doar la o anumită înălţime sau cu o anumită intensitate.“ Concluzia că, probabil, geniul lui Bach ajunsese la o asemenea dezvoltare încît vedea sunete pure, în abstract, ne îngenunchează. Şi totuşi, de ce această muzică? În cronica ei, Ana Magdalena Bach scrie: „Tonul şi simţirea acestei lucrări sînt grave şi religioase. De altfel, Sebastian însuşi a fost astfel de-a lungul întregii sale vieţi şi cu cît s-a apropiat de sfîrşit, cu atît mai puternic au ieşit la iveală aceste caracteristici ale lui“.

Cu mulţi ani în urmă, am fost la un concert dirijat de Cristian Mandeal, în care am auzit ”Arta fugii” transpusă pentru orchestră de Erich Bergel. În carnetele mele găsesc notată întrebarea dacă nu cumva (permiteţi-mi să inventez, stîngaci, un cuvînt nou) „dezorgizarea“ muzicii lui Bach o şi laicizează. Oare ”Arta fugii” cîntată de un ansamblu precum cel gîndit de Bergel, nu devine mai puţin un act religios şi mai mult un joc al minţii? Orga, se ştie, se adresează Cerului. Orchestra dominată de instrumentele cu coarde şi de suflători (înapoi la muzica auletică şi chitaretică din antichitatea greacă!) se adresează publicului. Nu cumva, dacă nu se cîntă la orgă, Bach pierde verticala doar pentru a cîştiga orizontala?

Cvartetul ”Voces” are şi experienţa şi ştiinţa redării acestei muzici. ”Arta fugii” este o întreprindere dificilă pentru cvartetul de coarde, iar ”Voces” ştie la ce se înhamă. Cu maximă responsabilitate faţă de această muzică, ei interpretează perfect aproape. Vocile fugilor au ceva de rugăciune în interpretarea celor patru instrumentişti şi chiar dacă violoncelul e făcut să sune aproape ca o orgă, nu îşi pierde calităţile sale naturale de instrument absolut al nostalgiei. Subliniez acest lucru, pentru că într-o lucrare ca ”Arta Fugii”, raţionalizată în cel mai înalt grad şi aproape complet inexpresivă, violoncelul, sunînd de multe ori ca orga, vorbeşte sensibilităţii noastre la fel de elocvent precum vorbeşte orga Cerului. ”Voces” a umanizat ”Arta fugii”. Oricum, lecţiile mari ale oricărei audiţii de Bach se păstrează intacte: descoperirea ordinii imuabile a lumii, experienţa apropierii de divin prin austeritate şi sobrietate, accesul la esenţe prin ordonarea ireproşabilă a formelor. De asemenea, rămîne nealterat sentimentul de invulnerabilitate care te cuprinde de cîte ori asculţi Bach.

În numele onestităţii, mi se pare corect că subliniez că un mare muzician precum Jordi Savall, vedea în ”Arta Fugii” un imens cîmp de expresivitate. Dar şi că, parcă pentru a ne împăca pe toţi, Alberto Basso (important muzicolog italian) livrează cea mai potrivită caracterizare a ”Artei Fugii”: ”nimic altceva decît expresia sublimă a investigaţiei ştiinţifice a capturării perfecţiunii”.

 Totuşi, mi se pare că emoţia stîrnită de muzică este cu totul marginală, reziduală aproape în cazul acestei creaţii. Miza emoţională a autorului, dacă o fi avut vreuna, era nu pe emoţia consecutivă muzicii, ci pe emoţia care trebuie să urmeze minunării minţii în faţa construcţiei sonore de o monumentalitate impecabilă. Versiunea celor de la ”Voces”, dacă nu mă înşel, aici ţinteşte. Spre splendoarea ştiinţei perfecţiunii. Ce perspectivă ne deschide această muzică!