Virgil Măgureanu, misteriosul „Dom' Profesor“: comploturile şi trădările sale (I)

Reluarea dosarului privind mineriada din 13 – 15 iunie 1990 a readus în atenţia opiniei publice pe una dintre personalităţile cele mai misterioase din istoria postdecembristă a României, implicată din plin în consolidarea noilor structuri de putere de după 22 decembrie 1989, precum şi în refacerea structurilor de informaţii şi contrainformaţii ale statului român: Virgil Măgureanu.

În biografia celui care a fost primul director al Serviciului Român de Informaţii (26 martie 1990 – 25 aprilie 1997), Virgil Măgureanu, se menţionează faptul că s-a născut pe 19 martie 1941, în satul Giurtelecu Hododului din comuna Hodod(judeţul Satu Mare), numindu-se la naştere Imre Asztalos (Astalos). În 1955 nu a fost acceptat la Liceul Militar din Câmpina ca urmare a faptului că tatăl său se împotrivise colectivizării, în 1952, şi fusese trimis în judecată. Primul contact cu ofiţerii Securităţii l-a avut la vârsta de 20 de ani, în 1961, când a fost pus în situaţia de a semna un angajament de informator al Securităţii. Conform propriilor mărturisiri, angajamentul a fost semnat în condiţiile în care fratele lui Virgil Măgureanu, Emil Astalos, era şeful Comenduirii de Garnizoană din Timişoara şi ar fi avut probleme de dosar. În 1962 a fost primit în PCR, iar colaborarea cu Securitatea a încetat. Virgil Măgureanu a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti (1964 - 1969), obţinând titlul de doctor în ştiinţe politice la Universitatea Bucureşti în 1978. Începând din 1969 şi până pe 8 mai 1989 a fost cadru didactic universitar în cadrul Academiei de Studii Social-Politice „Ştefan Gheorghiu”.

Nume de cod: „Mihăilă Mihai”

Şi, totuşi...în martie 1992, jurnalistul de investigaţii Ioan Itu a publicat în Tinerama date din dosarul de ofiţer de securitate al lui Virgil Măgureanu care şi-a publicat dosarul de cadru al Securităţii în Evenimentul Zilei în 1995, înainte ca politicianul şi jurnalistul Corneliu Vadim Tudor să facă acelaşi lucru în săptămânalul România Mare. În conformitate cu cele aflate în dosarul de ofiţer de securitate al lui Virgil Măgureanu rezultă că acesta a fost încadrat în Direcţia de Informaţii Externe (DIE) pe 1 septembrie 1972, cu gradul de căpitan, sub numele conspirativ de „Mihăilă Mihai”. În DIE va primi misiunea de a participa la redactarea buletinului informativ al cărui destinatar era preşedintele Nicolae Ceauşescu. În februarie 1973, rectorul Academiei de Studii Social-Politice „Ştefan Gheorghiu”, Leonte Răutu, îl va suna pe şeful DIE, generalul-colonel Nicolae Doicaru, şi îi va cere ca Virgil Măgureanu să fie trimis înapoi la Academie. În aprilie 1973, Virgil Măgureanu s-a întors la catedră în Academia de Studii Social-Politice „Ştefan Gheorghiu” unde se va specializa în doctrine politice contemporane, cu precădere neofascismul şi neonazismul.

Pe 8 mai 1989 va fi mutat forţat la Focşani, fiind angajat ca muzeograf la Muzeul Judeţean Vrancea, ca urmare a acţiunilor opoziţioniste faţă de regimul Ceauşescu. În perioada 22 decembrie 1989 – 26 martie 1990 este membru al CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naţionale -n.r.) şi CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională - n.r). Pe 26 martie 1990, prin Decretul nr. 181, Virgil Măgureanu a fost numit în funcţia de director al Serviciului Român de Informaţii, îndeplinind această funcţie până la 25 aprilie 1997, când a demisionat. În paralel, începând cu anul 1994, a predat în calitate de profesor de sociologie politică la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti.

Mentorul

Protectorul lui Virgil Măgureanu, rectorul Leonte Răutu, pe numele său adevărat de Oighenstein Lev, se născuse pe 28 februarie 1910 în orăşelul Fălticeni (judeţul Suceava) şi, după absolvirea Facultăţii de Matematică, va desfăşura o bogată activitate politică în sânul UTC şi al PCdR în perioada 1929 -1940, iar în anii 1940 – 1941 va îndeplini funcţia de secretar de redacţie la gazeta „Pământ sovietic” din oraşul Bălţi (RSS Moldovenească). Va lucra ca muncitor la cariera de nisip din Carpovka, la Docsukino şi la colhozul „Pionier” din URSS (1942 - 1943), şi, mai apoi, redactor la Editura Limbi Străine şi redactor responsabil la Comitetul de Radio din Moscova (1943 - 1945). După 1945, Leonte Răutu va îndeplini numeroase funcţii pe linie de partid şi de stat până în noiembrie 1981. Liderii Securităţii vor fi informaţi printr-o Notă din 20 august 1979 a UM 0544/CIE de faptul că Benglas Rene, cetăţeancă israeliană, i-a mărturisit lui Samuel Francisc, fost cadru al UM 0920/DIE, că în sediul ambasadei Republicii Socialiste Cehoslovacia de la Bucureşti „ar fi concentrate cadre ale serviciilor speciale – sovietic şi cehoslovac, care ar urmări găsirea unor posibilităţi de schimbare a politicii externe a statului nostru (român – n. n.), precum şi eliminarea, pe orice cale, a unor per­so­nalităţi proeminente din conducerea superioară de partid”. Informaţia provenea din cercurile Shin Bet (serviciul de se­cu­ritate internă al Israelului). Benglas Rene „a lăsat să se înţeleagă că, printre persoanele ce colaborează cu cadrele serviciilor speciale – sovietic şi cehoslovac, ar fi şi tovarăşii Ghizela Vass şi Leonte Răutu”. O informaţie care ar putea lămuri motivul pentru care Leonte Răutu, precum şi cercul său relaţional, vor fi în atenţia UM 0110 (anti-KGB).

În contextul schimbărilor intervenite în conducerea PCR după 1965, Leonte Răutu va înţelege că nu era nevoie să comită greşeli pentru a fi schimbat din post, atât el cât şi alţi lideri ai comunismului românesc cu tendinţe internaţionaliste. Referindu-se la raporturile dintre Leonte Răutu şi Nicolae Ceauşescu, după 19 martie 1965, Ion Iliescu, implicat fiind în realizarea unei schiţe de text despre propaganda PCR în procesul de pregătire a materialelor pentru Congresul al IX-lea, mărturiseşte: „Am încropit, aşa cum mă pricepeam eu, un text şi m-am dus la Răutu să-l rog să mă ajute, în primul rând să vadă textul, apoi să-mi dea sugestii, să facă recomandări. M-a primit, dar a evitat să-mi dea orice fel de indicaţii. Nu a făcut niciun fel de observaţie şi mi-a zis: «Tovarăşul Ceauşescu are părerile lui, poziţiile lui, discută direct cu dânsul, prezintă-i textul»”. În dialogul cu Virgil Măgureanu, publicistul Alex Mihai Stoenescu, un apropiat al foştilor lideri ai DSS-ului, confirmă faptul că Securitatea era extrem de preocupată de faptul că Leonte Răutu generase un sistem de învăţământ academic care producea „cadre de partid foarte bine pregătite” şi gata „să se revolte împotriva lui Ceauşescu, pentru a face jocul Moscovei”. În pofida faptului că nu existau dovezi ale intervenţiei sovietice în geneza acestui fenomen educaţional, liderii DSS-ului erau convinşi de faptul că „acţiunea lor îi slujea pe ruşi”. Într-un astfel de context politic, Virgil Măgureanu a devenit...suspect de serviciu.

Trebuie menţionat faptul că...UM 0110 îşi are originea în existenţa UM 0920/A din structura Direcţiei Generale de Informaţii Externe (DGIE). UM 0920/A va îngloba, după reorganizarea Di­recţiei a III-a Contraspionaj şi debarcarea generalului-maior Neagu Cosma de la con­du­cerea acesteia în 1973, nucleul special din cadrul Direcţiei a III-a care se ocupa cu combaterea spionajului din ţările socialiste şi verificarea loialităţii mem­brilor CC al PCR. UM 0920/A a fost folosită şi de Emil Bobu, cu prilejul Plenarei CC al PCR din aprilie 1974, pentru a-i supraveghea pe unii activişti ai PCR care nu prea mai erau de acord cu Nicolae Ceauşescu şi cu a sa politică. Ofiţerii UM 0920/A „odată cu trecerea timpului – con­clu­zionau istoricii Stejărel Olaru şi Georg Herbstritt -, au participat la acţiuni de filaj şi supra­veghere informativă şi a membrilor marcanţi ai Consiliului de Stat, prim-miniştrilor sau a secretarilor CC al PCR” urmărindu-se verificarea loialităţii acestora faţă de PCR şi faţă de Nicolae Ceauşescu. După defectarea lui Ion Mihai Pacepa (23 iulie 1978), UM 0920/A va deveni UM 0110 (denumită codificat „Contraspionaj Est” sau „anti-KGB”).

Iliescu şi Măgureanu

Virgil Măgureanu, politolog şi cadru didactic la Academia de Studii Social-Politice „Ştefan Gheorghiu”, este şi unul dintre iniţiatorii unei mişcări de rezistenţă faţă de regimul Ceauşescu. În septembrie 1973, cu ocazia deschiderii anului uni­versitar, la Timişoara, Virgil Măgureanu îl va întâlni pe Ion Iliescu. Conversaţia legată de vii­torul sistemului comunist i-a apropiat pe cei doi, astfel încât s-a născut, cu timpul, o prietenie intelectuală aparte. „Lucrurile s-au petrecut astfel: începuse (Ion Iliescu – n. n.) să aibă nevoie de mine, eu îi spuneam şi îi scriam lucruri pe care alţii nu i le spu­­neau şi nu i le scriau”, va mărturisi Virgil Măgureanu. Dialogul Iliescu – Măgu­reanu se va întrerupe un timp şi se vor revedea, după cutremurul din 4 martie 1977, când Ion Iliescu era prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid Iaşi. În mai 1981, la Cehul Silvaniei, cu ocazia unei agape, Virgil Măgureanu va discuta cu Ion Iliescu despre posi­bilitatea organizării înlocuirii lui Nicolae Ceauşescu. Mărturisirile lui Virgil Măgureanu despre relaţia cu Ion Iliescu îl vor determina pe publicistul Alex Mihai Stoenescu să considere că fostul director al SRI este „omul care, în urma acţiunii de constituire a unui grup disident, îl formează decisiv ca lider politic pe Ion Iliescu timp de aproape două decenii”. Referindu-se la o astfel de afirmaţie, Virgil Măgureanu va mărturisi: „În contactele noastre, şi el (Ion Iliescu – n. n.) a avut o influenţă imensă asupra mea. Ne-am format împreună. Eu eram deplin conştient că el va fi succesorul. El arată într-o carte a lui că, la o întâlnire cu Ion Ioniţă, acesta a întrebat: «Cine e ăsta?». Şi Iliescu i-a răspuns: «Este cel care m-a racolat pe mine pentru cauză»”.        

Motivaţia lui Virgil Măgureanu, şi nu numai a lui, pentru a participa la un complot politico-militar, îndreptat împotriva preşedintelui Nicolae Ceauşescu, a fost generată de faptul că secretarul general al PCR era privit ca „un candidat la o dictatură întemeiată pe cultul personalităţii, de genul celor care muriseră demult în URSS”. Ion Iliescu va scrie că, totuşi, itinerarul său personal, de la îndepărtarea din structura de putere centrală a PCR la Revoluţia Română din Decembrie 1989, este „cel al unei întregi generaţii, al unei perioade când oamenii au început să renunţe la utopii şi să coboare, cel puţin cu gândul, în lumea valorilor fireşti ale democraţiei”. Dintr-o astfel de perspectivă, putem înţelege faptul că Ion Iliescu şi Virgil Măgureanu se vor găsi de aceeaşi parte a baricadei în lupta împotriva regimului Ceauşescu.

Încercările

În „conjuraţia” pe care Virgil Măgureanu încerca să o construiască a fost invitat şi Ilie Verdeţ, prim-ministru în exerciţiu în 1980, căruia universitarul de la Academia „Ştefan Gheorghiu” îi va duce cadou o carte cu nume simbolic: Puterea politică. Conversaţia în jurul apariţiei cărţii îi va permite lui Virgil Măgureanu să-i sugereze premierului Ilie Verdeţ că, totuşi, România socialistă „ar trebui să-şi împrospăteze metodele de conducere, atâta vreme cât până şi China se pornise la drum” şi realiza o serie de reforme extrem de interesante. În 1987, Virgil Măgureanu îl va contacta, din nou, pe Ilie Verdeţ, preşedintele Comisiei Centrale de Revizie a PCR, informându-l că doreşte, cu orice preţ, o întâlnire cu Ion Coman, şeful Secţiei pentru Probleme Militare şi Justiţie a CC al PCR, deoarece trebuia „organizată împotriva regimului o rezistenţă armată”. Ilie Verdeţ nu a achiesat la propunerile lui Virgil Măgureanu, în pofida discuţiilor şi a lungii plimbări din zona Aviatorilor, astfel încât Virgil Măgureanu a înţeles că demnitarul era „foarte precaut, dar era şi deosebit de supravegheat”.

Ion Iliescu şi Nicolae Ceauşescu (foto dreapta)

Totodată, Virgil Măgureanu îl va contacta pe Silviu Brucan, pe 26 septembrie 1987, pentru a-i transmite felicitări pentru apariţia volumului Era Brejnev. „Brucan Silviu a afirmat că acum are o altă lucrare, «şi mai bună», intitulată Lumea socialistă la răscruce. Cei doi au convenit să se întâlnească pentru a discuta pe marginea lucrărilor menţionate”, consemnau ofiţerii DSS-ului. În contextul desfăşurării de către DSS a unei vaste operaţiuni de supraveghere şi influenţare a tuturor celor care ar fi putut face parte dintr-o grupare opoziţionistă din interiorul PCR, Ion Iliescu a înţeles, la începutul anului 1989, că nu existau „forţe capabile să izoleze cuplul Ceauşescu pentru a înlesni o «revoluţie de catifea»”. Viitorul director al SRI va recunoaşte faptul că „în realitate, orice punere la cale, într-o formă cât de cât organizată pentru a determina dispariţia mai timpurie a regimului lui Ceauşescu, toate au fost zădărnicite sau, în orice caz, duse la punctul în care orice posibilitate de acest gen era exclusă”. Virgil Măgureanu va mărturisi că Ion Iliescu fusese informat de către el, încă din mai 1981, despre faptul că „este perceput ca viitorul preşedinte al României” şi va menţiona, totodată, că pe parcursul ultimului de­ceniu al regimului Ceauşescu conversase şi corespondase cu Ion Iliescu pe tema „rolului pe care urma să-l joace la momentul căderii lui Ceauşescu”.

De sorginte sovietică

Într-un dialog cu publicistul Alex Mihai Stoenescu, din 6 sep­tem­brie 2005, Virgil Măgureanu va susţine că generalul-colonel (r) Nicolae Militaru a propus în mai multe întâlniri avute pe parcursul anilor 1984 şi 1985, denumirea de „Frontul Salvării Naţionale” pentru organizaţia complotistă care încerca să se coaguleze. Fostul director al SRI consideră că, în acele clipe, Ion Iliescu achiesase la ideea lui Nicolae Militaru privind denumirea de „Frontul Salvării Naţionale”. Între­bă­rile publicistului Alex Mihai Stoenescu adresate lui Virgil Măgureanu, referitor la acest su­biect, relevă dorinţa de a obţine o confirmare în ceea ce priveşte originea sovietică (KGB/GRU) a „Frontului Salvării Naţionale”. Virgil Măgureanu va declara: „Eu sunt convins acum că ea este de sorginte sovietică. Atunci doar simţeam acest lucru şi nu doream ca denumirea aleasă de sovietici să fie împrumutată mişcării noastre, nici ca denumire şi nici în fondul chestiunii”. Având în vedere evoluţiile în spaţiul public ale fostului director al SRI, de după 22 decembrie 1989, precum şi raporturile sale cu fostul preşedinte al României de până în 1996, cu precădere în toamna anului 1996, am putea înţelege mai uşor cele mărturisite în septembrie 2005.

Referindu-se la relaţia cu preşedintele României din perioada 1990 – 1996, precum şi la zvonurile privind cererea sa de retragere a preşedintelui Ion Iliescu din cursa prezidenţială, în toamna lui 1996, Virgil Măgureanu va confirma faptul că, de nenumărate ori, a încercat să-l determine pe Ion Iliescu să lase puţin liber jocul poli­tic şi să se dea la o parte pentru a se putea concentra pe organizarea partidului. „În 1996 m-am dus la Ion Iliescu într-o postură de natură privată, cu totul în afara postului pe care îl ocupam (director al SRI – n. n.), pentru a-l convinge să accepte ideea schimbării. (...) De mai multe ori, de-a lungul timpului, începând cu 1992, chiar înainte de alegeri, am avut prilejul să discut cu Ion Iliescu pe această temă. I-am spus clar că ar fi cazul să se dea temporar la o parte şi să lase jocul politic să se desfăşoare fără intervenţia sa. Îmi pare rău că nu m-a înţeles şi că acest lucru a înveninat relaţiile dintre noi”, mărturiseşte Virgil Măgureanu cu referire la relaţia cu primul preşedinte postdecembrist al României.

Momente de tensiune

Generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir din CIE/SIE consemnează în memoriile sale că Virgil Măgureanu (alias „Profesorul”) ar fi putut fi extrem de deranjat, dacă nu chiar a şi fost, de faptul că Ion Iliescu l-a convocat pentru dimineaţa de 4 ianuarie 1990, ora 09.00, la Palatul Victoria, pe generalul-maior (r) Mihai Caraman pentru a-i oferi conducerea fostului CIE. În dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1990, Mihai Caraman, însoţit de colonelul Gheorghe Dragomir din CIE, s-a prezentat la Palatul Victoria, „însă a refuzat să discute cu «Profesorul» (care avea un birou plasat strategic în antecamera cabinetului domnului Iliescu), intrând la domnul Ion Iliescu însoţit de ministrul de externe Sergiu Celac”. După circa două ore de discuţii, Mihai Caraman a părăsit Palatul Victoria şi s-a îndreptat spre sediul central al CIE pentru a prelua conducerea instituţiei. „Atitudinea generalului (Mihai Caraman – n. n.) de a-l ignora pe «Profesor» a marcat începutul «războiului orgoliilor» care urma să se manifeste între cei doi viitori şefi de servicii secrete, cu efecte negative în planul cooperării între cele două instituţii...Oricum, spre deosebire de şeful SIE, noul şef al SRI se bucura de sprijinul politic al noii conduceri de stat şi de încrederea personală a domnului Ion Iliescu, fapt ce a permis «Profesorului» să viseze la revenirea la vechea structură DSS în care SIE era componenta externă, «Profesorul» văzându-se deja în postura de şef suprem inclusiv al generalului care l-a ignorat”, mărturiseşte generalul de brigadă (r) Gheorghe Dragomir.

Difuzarea „Scrisorii celor şase” în martie 1989 va prilejui naşterea unui episod extrem de delicat al raporturilor ante şi postdecembriste dintre Ion Iliescu şi viitorul director al SRI. Referindu-se la acest episod, Virgil Măgureanu va mărturisi că a existat o întâlnire cu Ion Iliescu, după lansarea în eter a „Scrisorii celor şase”, în care s-a discutat despre posibilitatea redactării unui text menit a deveni o altă formă de frondă faţă de regimul Ceauşescu. Textul redactat de către Ion Iliescu a ajuns la politologul Ovidiu Trăsnea, prin intermediul lui Virgil Măgureanu, iar acesta nu a fost prea mulţumit de text şi s-a hotărât să scrie el un alt text. Textul redactat iniţial de către Ion Iliescu nu a ajuns niciodată la Radio Europa Liberă, însă nici varianta pe care urma să o scrie profesorul Trăsnea. Rămâne sub semnul întrebării faptul că o astfel de informaţie a apărut abia în 2008 în circuitul istoriografic şi nu în 1990. În volumul Fragmente de viaţă şi de istorie trăită (Editura Litera, Bucureşti, 2011, 544 p.), fostul preşedinte al României post-decembriste, Ion Iliescu, consemna (p. 51): „Din păcate, ea (scrisoarea-manifest din martie 1989 – n. n.) nu a ajuns la destinaţie, prof. Trăsnea, căruia Virgil Măgureanu îi înmânase manuscrisul meu, nu a reuşit să-l transmită (sau nu a dorit – nu am înţeles bine, din explicaţiile lui V. Măgureanu, care se angajase să mijlocească această operaţiune)”. Referindu-se la acest moment extrem de delicat din primăvara anului 1989, fostul preşedinte Ion Iliescu va declara într-un interviu acordat publicaţiei on-line Art&Culture, pe 4 noiembrie 2013, că, totuşi, el nu-i înmânase textul său „pentru a-l supune avizării profesorului Trăsnea, ci doar pentru a-l trans­mite în afară”.

(Va urma)