Urare la Ziua Maghiarilor de Pretutindeni

În acest sfârşit de săptămână se sărbătoreşte Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, apreciată de unii, din punct de vedere al importanţei, un fel de Zi Naţională a Ungariei. Cu prilejul bucuriei lor, urăm tuturor maghiarilor, cu sinceritate, ”La mulţi ani!”. Aşa se cuvine, aşa e frumos, aşa e civilizat.

Noi aşa am fost peste veacuri, doritori de bine, atât pentru noi, cât şi pentru alţii. Noi nu putem fi răi. Ca noi pe această planetă sunt mai puţini, din ce în ce mai puţini. Recunoaştem, mai suntem şi toleranţi peste măsură, ceea ce riscă să se confunde cu prostia, uneori.

S-a întâmplat să fim vecini, datorită unei hărţi desenate de Cel de Sus. Unele teritorii ale noastre au fost stăpânite, simplificând lucrurile, neintrând în detalii controversate, când de unii, când de alţii. Dar şi în detalii dacă intrăm, s-ar putea găsi un dialog plăcut la o masă comună, cu sarmale şi gulaş, însoţite de un pahar de vin din hrubele româneşti din vremea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, sau ”St. Istvan” al vostru.

Doamne, ce chef am putea trage împreună, încât până şi Bruxelles-ul ar fi invidios pe o asemenea concordie, nemaiîntâlnită în UE, unde prieteniile au cam dispărut, rămânând să dicteze doar interesele.

În realitate, lucrurile se întâmplă altfel. Aproape nu ne mai putem aşeza la nicio masă. Am încercat să facem câteva şedinţe de guvern împreună, dar am făcut-o în silă, numai pentru a demonstra Europei că noi, chipurile, ne înţelegem, că putem să colaborăm. Ne-am străduit să jucăm bine, dar a ieşit prost, iar Europa a închis un ochi şi a zis că e ok. Nu trebuia. Punctul ei de vedere se dorea a fi altul. Din păcate, acesta a lipsit atunci, ceea ce se întâmplă şi în prezent.

Ce facem acum? Să ne adresăm maghiarilor din România, care sunt şi cetăţeni ai Ungariei, mai nou. O constatare tristă: în ultimii 20-25 de ani, mulţi dintre dumneavoastră v-aţi comportat deja ca cetăţeni ai Ungariei pe un teritoriu străin, nu ca cetăţeni ai României, loiali acestei ţări.  

Mai mult, aţi început să vă numiţi ”naţiune maghiară” pe teritoriul României, cot la cot cu naţiunea maghiară din Ungaria. Apoi, aţi început să ignoraţi faptul că sunteţi o minoritate în România, care se bucură de tot respectul, dar şi de toate drepturile (nu uitaţi cea mai bună dovadă: sunteţi mereu la guvernare!), mai puţin cele exagerate pe care le tot cereţi, iar acestea se înmulţesc. Nu este exclusă posibilitatea să le obţineţi, în urma unor calcule politice de care nouă, celorlalţi, sincer vorbind, ni se cam apleacă. Oare ne înţelegeţi şi pe noi, ceilalţi?

Tabloul idilic cu masa comună s-a dus de-a berbeleacul. Semnalele pe care le-ai dat de la Budapesta, dragă Ungarie, dar şi dragă minoritate maghiară, sunt total descurajante. După ce sărim peste ”protectoratul Transilvaniei”, peste Ziua Naţională a României, care aduce lacrimi pe obrazul vostru, peste ”spînzurarea” Avrămuţului, şi alte năzdrăvănii comise cu sprijinul sau în numele vostru, am ajuns la Jobbik, adunătură de extremişti, care ne-a scuipat în propria ţară, şi nu o dată.

S-a mai consumat un episod şi din demonstraţiile cu stegurile secuieşti, folosite pe post de ciomege, dar mai ales s-a auzit şi glasul lui Tokes, aflat într-un top 10 al duşmanilor României. El a cerut la Bruxelles un fel de sfârtecare a ţării sale(!). ”Sale” doar în acte, nu şi în inimă. A cerut-o pentru secuii lui, care nu sunt, de fapt, ai lui.

Dragii noştri unguri, din interior şi din afara graniţelor, să luăm în calcul faptul că în ultimii ani mai ales, România a primit atâtea lovituri din partea voastră, încât ne simţim aproape năuciţi.

Când am vrut să ne tragem un pic sufletul, aflăm de un alt eveniment: vicepremierul Ungariei, Semjen Zsolt, a vizitat pe nepusă masă România. Iar acest domn, a defilat, atenţie, călare(!) printre secui, în mod sfidător, semn că ”noi suntem stăpâni aici”, nu voi, adică românii. Calul său era semeţ, cu o coadă învolburată, şi nu înţelegea, conform politicii UDMR, decât limba maghiară. Dacă unul din liderii noştri i s-ar fi adresat acestui cal în limba maternă, acesta ar fi răspuns: ”Nem tu dom!”.

Domnul vicepremier nu a venit să se întâlnească cu vreun oficial român, să găsească o soluţie la situaţia gravă în care s-a ajuns între cele două ţări. Nu, a venit doar să sfideze şi să-i îndemne pe secui, dar şi pe maghiari, la alte agresivităţi.

Din câte ne amintim, niciun oficial român nu a intrat călare  în Ungaria, sau nu a folosit un cal,  în acest mod, pe teritoriul ungar. Extremişti am avut şi noi, poate mai avem, dar ai noştri nu au fost trimişi nicăieri, sau încurajaţi să plece într-o ţară vecină, sfidând orice lege internă, dar mai ales pe cea a bunei vecinătăţi şi a bunului-simţ. Cât despre minoritatea română din Ungaria, nu există în lume una mai cuminte şi mai civilizată.

Ce să vă mai spunem? Ne bucurăm că e Ziua Maghiarilor de Pretutindeni, o adevărată sărbătoare internaţională. Ne-am dori să vă vedem ca prieteni, nu ca pe nişte oameni care ne vreţi răul cu orice preţ. Noi nu râvnim la nicio bucată de pământ din ţara voastră, dar obişnuiţi-vă cu ideea că şi voi trebuie să gândiţi la fel când faceţi referire la Transilvania, la care nu vom renunţa niciodată. De ce? Pentru că aşa e drept, fiecare cu ce are! Privindu-vă cu blândeţe, vă spunem aşa:

Ne bucurăm pentru toţi ungurii care privesc cu simpatie România şi îi îmbrăţişăm. Sperăm ca ei să fie tot mai mulţi. Vă îndemnăm să preţuiţi un vecin de-al vostru care vă vrea doar binele, dar doreşte să nu mai fie hărţuit fără încetare. Gândiţi-vă adânc la acest mesaj până nu e prea târziu, deoarece nici dumneavoastră nu vă va fi bine.

La mulţi ani, tuturor maghiarilor!