Ucraina - România 1-0. Are România un plan B pentru susţinerea şcolilor româneşti din Ucraina?

Este pregătită România să răspundă corect şi ferm politicii de asimilare a românilor din Ucraina? Preşedintele Petro Poroshenko a promulgat luni, 25 septembrie 2017, Legea învăţământului din Ucraina, adoptată de Parlamentul din Kiev în 5 septembrie, prin care învăţământul gimnazial, liceal şi universitar se va desfăşura numai în limba ucraineană, fiind desfiinţate şcolile în limba română, deşi în ţara vecină trăiesc peste 400.000 de români.

Deşi au fost reacţii foarte puternice din partea României, Ungariei, Poloniei şi Bulgariei împotriva acestei legi, care afectează direct minorităţile română, maghiară, polonă şi bulgară din Ucraina, preşedintele Poroshenko a decis să promulge legea, manifestându-şi astfel dispreţul faţă de ţările de mai sus, ţări membre ale Uniunii Europene şi ale alianţei NATO.

Promulgarea legii de către Poroshenko are implicaţii grave, mai ales pe plan diplomatic, în relaţiile dintre România şi Ucraina. Indiferent dacă această lege este o expresie a exacerbării naţionalismului ucrainean sau o acţiune pentru a-i asigura voturi lui Petro Poroshenko, al cărui regim este acuzat zilnic de acte de corupţie, efectele vor fi dezastruoase pentru comunitatea românilor din Ucraina.

Deşi a reacţionat, cel puţin public, cu întârziere, preşedintele României, domnul Klaus Johannis, a ales momentul desfăşurării întâlnirilor la nivel înalt la ONU pentru a anunţa anularea vizitei sale în Ucraina, planificată de multă vreme în înţelegere cu Poroshenko. Totodată a anulat vizita preşedintelui parlamentului ucrainean la Bucureşti. Această reacţie diplomatică a fost decisă ca răspuns la adoptarea acestei legi controversate de către Parlamentul de la Kiev şi faţă de lipsa de reacţie a preşedintelui Poroshenko la solicitările României şi a celorlalte state, ale căror comunităţi istorice sunt afectate de închiderea şcolilor în limbile minorităţilor. Preşedintele Klaus Johannis a ales momentul vizitei sale în SUA la Adunarea ONU pentru ca impactul mediatic şi mai ales diplomatic al acestei dispute să fie maxim. A fost un semnal clar, mai ales către cancelariile occidentale, că România are interese directe în Ucraina şi prin gestul său, de o importanţă diplomatică foarte mare, a atras atenţia comunităţii internaţionale asupra problemei românilor din Ucraina. Foarte probabil că preşedintele Klaus Johannis avea informaţii că preşedintele Ucrainei intenţionează să promulge legea. Nu se cunosc detaliile acţiunilor anterioare ale preşedintelui României în acest caz, nefiind publice, dar acum putem estima, după amploarea reacţiei (anularea vizitei prezidenţiale în Ucraina), că a intervenit la cel mai înalt nivel posibil pentru salvarea şcolilor româneşti din Ucraina. După promulgarea legii de către Poroshenko nu am mai auzit nicio declaraţie publică a preşedintelui României pe acest subiect.

Nu putem să nu remarcăm diferenţa dintre fermitatea diplomaţiei maghiare şi anemia diplomaţiei româneşti pe subiectul închiderii şcolilor în limbile minorităţilor din Ucraina.

Ministrul de Externe, Teodor Meleşcanu (foto dreapta), a reuşit să mobilizeze celelalte state interesate alături de România, adică Ungaria, Polonia şi Bulgaria, care, prin miniştrii lor de externe, au semnat împreună o scrisoare adresată Kievului în care solicitau revizuirea legii învăţământului pentru respectarea dreptului minorităţilor la învăţământ în limba maternă. Aceasta este singura reacţie publică înainte de promulgare. Cam slăbuţă, teoretic cu efect, fiind vorba de o acţiune conjugată a patru state, dar oricum limitat. Slăbiciunea ministrului de externe rezultă din absenţa unor măsuri ferme care se impuneau a doua zi după adoptarea legii de către Parlamentul din Kiev în 5 Septembrie: solicitarea unei explicaţii oficiale din partea ambasadorului Ucrainei la Bucureşti, care trebuia să fie chemat la Ministerul de Externe de la Bucureşti pentru explicaţii şi, mai ales, chemarea ambasadorului României la Kiev acasă, la Bucureşti, sub pretextul unor consultări. Lipsa acestor măsuri arată ezitarea minsitrului român de externe. După promulgarea legii, Ministerul de Externe a prezentat o declaraţie publică de condamnare a legii, însă destul de anemică în comparaţie cu declaraţiile pe acelaşi subiect ale ministrului de Externe de la Budapesta. Ministrul ungar de externe a declarat foarte apăsat că Ungaria se va opune ferm oricărei acţiuni de apropiere a Ucrainei de Uniunea Europeană, uzând de dreptul ei de veto şi a spus că Ucraina va regreta adoptarea acestei legi. Desigur, nu s epune problema unor declaraţii belicoase, specifice guvernului de la Budapesta. Dar nu putem să nu remarcăm diferenţa dintre fermitatea diplomaţiei maghiare şi anemia diplomaţiei româneşti pe subiectul închiderii şcolilor în limbile minorităţilor din Ucraina.

Nu ştim, din păcate, dacă aparatul diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe, atât cel din Bucureşti, cât şi cel din toate capitalele europene şi din ţările transatlantice partenere NATO, a fost mobilizat pentru a face propagandă în favoarea românilor din Ucraina pentru ca acele state să facă, la rândul lor, presiuni asupra guvernului de la Kiev.

Lipsa unei reacţii ferme a aparatului diplomatic al României în chestiunea românilor din Bucovina, Maramureş şi Basarabia de Sud poate fi explicată prin absenţa unei pregătiri teoretice adecvate a diplomaţilor români despre comunităţile istorice româneşti. Institutul Diplomatic Român are o poziţie cel puţin anemică în formarea diplomaţilor români şi, oricum, el a fost încă de la înfiinţare mai mult o sinecură pentru unele progenituri, aşa încât orice bune intenţii ar fi fost din start sortite eşecului. În orice caz, din bagajul de cunoştinţe teoretice pe care ar trebui să le aibă un diplomat român, indiferent unde se află în misiune diplomatică, la Washington sau la Seul, nu ar trebui să lipsească cunoştinţe elementare despre istoria românilor din jurul României, din Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Albania, Macedonia, Albania sau Grecia. Eşecul diplomaţiei româneşti în problema şcolilor româneşti din Ucraina este cauzat şi de lipsa unei pregătiri adecvate a diplomaţilor români în problema comunităţilor istorice româneşti.

Această tactică de a nu-i deranja pe vecini duce doar la eşecuri diplomatice.

Am aflat din interiorul Institutului Cultural Român că, după adoptarea legii de către Parlamentul din Kiev, angajaţii au primit informal dispoziţii să nu deranjeze autorităţile ucrainiene prin manifestări culturale, deşi ele erau de mult timp planificate. Dacă decizia aceasta a fost luată la nivelul conducerii ICR, atunci avem acolo o conducere slabă, fără caracter şi care nu serveşte interesele României. Dacă decizia a fost luată la nivel mai înalt, a fost o prostie şi mai mare, pentru că această tactică de a nu-i deranja pe vecini duce doar la eşecuri diplomatice.

Un monument de incompetenţă în această criză a şcolilor româneşti din Ucraina s-a dovedit a fi ministrul pentru românii de pretutindeni, doamna Andreea Păstârnac (dreapta - Inquam Photos). Incapacitatea domniei sale de a gestiona problema comunităţilor istorice româneşti am înţeles-o mai demult, când am aflat că bugetul alocat unor activităţi culturale ale evreilor de origine română avea prioritate faţă de cel prevăzut pentru activităţile culturale ale românilor din jurul României. Apreciez bunele sale relaţii cu Israelul, unde a fost câţiva ani ambasador al României. Probabil că, ştiind şi limba idiş, postul acela de ambasador i se potrivea. Nu m-aş mira dacă aş afla peste câţiva ani că domnia sa a avut vreun rol în achiziţia de către PSD a serviciilor firmei israeliene care a condus campania PSD în alegerile parlamentare. Pentru că altfel îmi este greu să înţeleg ce caută în fruntea unui minister ale cărei atribuţii depăşesc cu mult capacităţile domniei sale. Declaraţia de la Kiev din 22 August a.c., în care spunea oficialilor ucrainieni că România este mulţumită de nivelul de protecţie a identităţii pe care Ucraina îl asigură comunităţii româneşti, deşi problema închiderii şcolilor româneşti era pe tapet, ar fi trebuit să îi provoace demisia. Am înţeles că nu poate fi vorba de o demisie de onoare, pe care şi-o dă cineva care obligatoriu trebuie să aibă onoare. Dar de ce o mai ţine în funcţie primul ministru după o astfel de gafă gravă? Ba mai mult, a gestionat foarte prost criza şcolilor româneşti după adoptarea în 5 Septembrie a legii învăţământului la Kiev. S-a bâlbâit în puţinele sale declaraţii, nu a reuşit să organizeze o întâlnire cu ambasadorul Ucrainei la Bucureşti şi a evitat să îşi sincronizeze acţiunile cu cele ale Comisiei parlamentare pentru românii de peste hotare. Când deputatul Constantin Codreanu, preşedintele acelei comisii, a organizat o conferinţă de presă în Parlament pe subiect, deşi au venit doi directori din acest minister, doamna ministru le-a interzis să participe, deşi ei tocmai trecuseră de controlul de securitate de la intrarea în Casa Poporului. Toate aceste bâlbâieli confirmă incompetenţa doamnei Andreea Păstârnac, care a dovedit, a câta oară, că nu are ce căuta în fruntea acestui minister pentru românii de pretutindeni.

De fapt problema este mult mai gravă, pentru că România nu are nicio strategie clară pentru conservarea identităţii româneşti a comunităţilor istorice de români din jurul României. Specialiştii în problemele românilor din jurul României sunt foarte puţini şi nu sunt în posturi de decizie. Nici măcar nu sunt consultaţi de către miniştrii care conduc vremelnic politica României faţă de românii de peste hotare.

România trebuie să formuleze şi să adopte o strategie clară şi fermă pentru susţinerea românilor din jurul României.

Acest minister pentru românii de pretutindeni este o structură ineficientă, deoarece nu îl bagă nimeni în seamă. Cea mai bună dovadă este că dna ministru Andreea Păstârnac a fost refuzată de ambasadorul Ucrainei la Bucureşti. Ar fi necesară crearea unui secretariat de stat în Ministerul de Externe, cu personal calificat, care să se ocupte de românii de peste hotare. Imaginea Ministerului de externe ar putea să confere o anumită prestanţă şi greutate în susţinerea intereselor comunităţilor româneşti. Decât un ministru slab peste un minister al românilor de pretutindeni, mai bine un secretar de stat în cadrul unui Minister de externe profesionist.

România trebuie să formuleze şi să adopte o strategie clară şi fermă pentru susţinerea românilor din jurul României. Indiferent de partidele care se succed la guvernare, această strategie trebuie să fie urmată pe termen mediu şi lung. În fiecare an guvernul trebuie să aloce o sumă de bani suficientă din buget pentru proiecte clare destimate românilor din jurul României. Bugetul alocat fantomaticului minister al românilor de pretutindeni este o glumă. Ori ministrul nu a ştiut să coordoneze crearea unor proiecte şi astfel să ştie clar ce bugetare să solicite, ori acesta este nivelul de înţelegere a clasei politice româneşti faţă de nevoile românilor din jurul României. Este ruşinos, orice stat care se respectă îşi respectă conaţionalii aflaţi peste graniţă. Naţiunea română nu cuprinde doar românii din interiorul hotarelor României, ci şi pe românii din afara graniţelor României.

Petro Poroshenko şi Klaus Iohannis FOTO Inquam Photos/Octav Ganea

Mă întreb dacă România va dovedi fermitate în relaţia cu Ucraina. Pentru că în acest moment scorul este 1-0 în favoarea lui Poroshenko.

Are România politicieni cu caracter suficient de puternic să provoace presiuni internaţionale asupra Ucrainei pentru amendarea Legii învăţământului? Are România un aparat diplomatic suficient pregătit care să explice partenerilor noştri internaţionali care este interesul nostru în Ucraina? Este oare posibilă amendarea legii după promulgarea ei de către Poroshenko?

Să nu uităm că Ucraina are alegeri parlamentare şi prezidenţiale în 2018. Petro Poroshenko nu mai are stabilitatea de care se bucura în 2014. Regimul său este acuzat de corupţie la cel mai înalt nivel. Naţionalismul este singura salvare pentru Poroshenko, care riscă altfel, dacă pierde puterea, să ajungă fie să fie arestat şi judecat pentru corupţie, fie să fugă în exil, la fel ca fostul său prieten, fostul preşedinte al Georgiei, Miheil Saakaşvili.

Şansele ca legea învăţământului să fie amendată, adică Poroshenko să facă un pas înapoi după ce a promulgat legea, sunt nule.

Naţionalismul ucrainean a cunoscut în ultimii ani o puternică exacerbare pe fondul războiului nedeclarat cu Rusia. Frustările acumulate de-a lungul istoriei, mai ales în perioada când Ucraina era o republică sovietică cu statut privilegiat, dar la mâna Federaţiei Ruse, au răbufnit acum. Războiul, discursurile naţionaliste care îl arată pe rus ca principalul duşman, deşi până mai ieri era cel mai bun prieten, xenofobia manifestată mai ales faţă de minorităţi, criza economică de care întotdeauna este vinovat altcineva, toate acestea sunt premisele pe fundalul cărora se reclădeşte conştiinţa naţională ucraineană. Iar Poroshenko ştie că fără naţionaliştii ucrainieni nu are absolut nicio şansă să păstreze puterea.

Din această cauză, şansele ca legea învăţământului să fie amendată, adică Poroshenko să facă un pas înapoi după ce a promulgat legea, sunt nule. Poroshenko nu îşi poate permite nicio slăbiciune înainte de alegeri. Declaraţiile referitoare la consultarea Comisiei de la Veneţia sau a Consiliului Europei ori altele similare sunt doar abureală diplomatică. El este conştient că Ucraina nu va deveni niciodată membru al Uniunii Europene şi nici membru NATO. A obţinut maxim posibil: accesul cetăţenilor ucrainieni în statele europene fără viză şi asocierea la UE, care este o sală de aşteptare fără happy end, dar cu acces la nişte bani europeni. Statutul de stat tampon îi convine, pentru că, cu inteligenţă, poate avea avantaje din ambele părţi, atât de la UE şi SUA, cât şi de la Rusia. Nicio presiune din partea UE nu îl va determina pe Poroshenko să revină asupra legii învăţământului. Declaraţiile ucrainiene arată determinarea lor în aplicarea acestei legi, indiferent de declaraţiile României, Ungariei sau a altor state sau structuri europene. Pur şi simplu nu ne bagă în seamă.

Să nu subestimăm Ucraina! Are o suprafaţă de 576.000 km² şi o populaţie de 46 milioane locuitori. Mai mult decât dublu faţă de România! Ucraina are o rată ridicată a natalităţii şi are, chiar în condiţii de război, o politică de susţinere a natalităţii pe care România nu şi-o permite. Pe termen lung, potenţialul de creştere economică şi militară a Ucrainei este mult mai mare decât al României.

Are România un plan B pentru salvarea învăţământului în limba română din Ucraina? Ungaria a şi anunţat că va înfiinţa şcoli particulare pentru ca ungurii din Ucraina să poată învăţa în limba maghiară.

România trebuie să identifice urgent o soluţie pentru salvarea învăţământului în limba română. Profesorii români trebuie ajutaţi, inclusiv material, pentru că aceşti profesori români din Ucraina sunt motorul românismului. Ar trebui identificată sursa de finanţare pentru înfiinţarea şcolilor particulare în limba română, aşa cum făcea România cu onoare începând cu Alexandru Ioan Cuza până în 1947, perioadă în care a finanţat sute de şcoli româneşti din Balcani. Dacă chiar le pasă politicienilor români de românii din Ucraina, urgent trebuie redactat şi adoptat un plan de salvare a şcolilor româneşti. Bugetul trebuie să prevadă clar suma necesară şi este nevoie de credibilitate, fezabilitate şi predictibilitate pe termen lung, pentru că românii din Ucraina să aibă încredere în statul român şi în şcolile particulare pe care trebuie să le înfiinţeze în satele româneşti din Ucraina.

Diplomaţia românească trebuie să îşi asume măcar în al 12-lea ceas misiunea salvării comunităţilor româneşti din jurul României.

Dacă Ucraina închide o şcoală românească, România trebuie să deschidă două şcoli: o şcoală românească pentru românii din Ucraina şi o şcoală ucraineană pentru ucrainienii din România. Ucrainienii din România trebuie să beneficieze în continuare de învăţământ de stat în ucraineană, la toate nivelurile. Pe lângă şcolile existente trebuie înfiinţate alte şcoli ucrainiene în România, pentru ca întotdeauna Românai să poată arăta că ucrainienii au învăţământ de stat în România, pe când românii din Ucraina nu.

Iar diplomaţia românească trebuie să îşi asume măcar în al 12-lea ceas misiunea salvării comunităţilor româneşti din jurul României. Indiferent că sunt în misiune la Roma sau la Madrid, diplomaţii români trebuie să ştie să prezinte istoria acestor români din Ucraina, Serbia, Ungaria etc., să ştie să arate că România nu îi trădează şi nu îi uită pe aceşti români.

Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război! În momentul în care România va deveni o ţară predictibilă, cu o economie emergentă şi sigură, cu un nivel de trai decent, va avea o armată puternică prin echipamentele şi tehnologia din dotare, abia atunci România va fi un partener de ale cărui interese va ţine cont nu doar Ucraina, dar şi aliaţii. Diplomaţia românească are datoria morală să le explice tuturor aliaţilor noştri care sunt interesele noastre faţă de românii din jurul României şi să le obţină sprijinul. Dar pentru asta trebuie să contăm în ecuaţie.

Ucraina - România 1-0. Ce face România pentru remiză? Pentru că nimeni nu trebuie să câştige din acest conflict diplomatic, cu excepţia minorităţilor.