Sindromul Ţundrea

Cît rău, cît de mult rău poate face o eroare judiciară! Rău pe cel puţin două planuri: viaţa, destinul celui afectat pe deoparte, şi imaginea, credibilitatea sistemului judiciar, pe de altă parte. Şi toate astea pentru că un procuror a considerat că părerea lui, convingerile lui, influenţate vădit de presiuni venite din varii direcţii, sînt mai presus decît probele evidente. Care probe mai mult îl dezincriminau pe Ţundrea decît îl acuzau.

Dar orgoliul, ambiţia prostească, teama de a rămîne cu un dosar cu a.n., sau cine ştie ce alte motive l-au determinat pe procuror să promoveze dosarul în instanţă. Iar aici, în instanţă, unde avem pretenţia şi convingerea că se împarte dreptatea, totul s-a întîmplat aşa cum nu ar trebui să se întîmple niciodată: cererile inculpatului, argumentările apărării, probele în favoarea lui Ţundrea au fost ignorate. Ambiţia procurorului a primat în faţa evidenţei. A evidenţei nevinovăţiei celui acuzat. Aşa că omul a fost condamnat. Ulterior s-a constatat că este nevinovat şi a fost achitat. Iar procurorul abuziv, anchetat.

Am citit rechizitoriul întocmit de procurorii care l-au cercetat pe colegul lor, tot procuror. Am simţit revolta, furia, dezamăgirea şi enumerarea ar putea continua celor care l-au desfiinţat pe cel care a acuzat pe nedrept un om nevinovat. Dar cel mai pregnant se simţea în conţinutul acelui rechizitoriu sentimentul de jenă, de ruşine faţă de faptul că cel care făcuse o asemenea mîrşăvie avea în continuare titlul de procuror. Iar din cîte ştiu eu, pînă acum acel procuror nu a fost cîtuşi de puţin sancţionat. Cum n-au fost sancţionaţi nici judecătorii care l-au condamnat pe Ţundrea. În schimb am fost sancţionaţi noi, cetăţenii României. Pentru că reparaţiile morale şi materiale, evident tardive, decise de justiţia, de data asta dreaptă, revin în sarcina statului, adică a noastră, a tuturor. Nicidecum în sarcina vreunui margistrat, judecător sau procuror.

Nu există pedeapsă mai mare pentru cei care lucrează în domeniul aplicării legii, fie că vorbim despre poliţişti, procurori sau judecători, decît aceea de a fi puşi pe aceeaşi treaptă cu cei care practicînd aceste meserii se înjosesc, se murdăresc iar prin faptele lor comise fie din prostie fie contra-cost, pătează şi imaginea celor care chiar servesc aceste meserii cu onoare, convingere şi demnitate.

Vorbeam la început, referitor la efectele erorilor judiciare, despre două planuri. De fapt sînt mai multe. Şi în continuare mă voi referi la un al treilea: pericolul de a folosi această eroare judiciară drept argument, precedent periculos, oprimare nedreaptă şi iarăşi enumerarea poate continua, de către cei care fac orice pentru a scăpa de efectul, de consecinţele faptelor lor. Chiar dacă evident sînt vinovaţi. E dreptul lor la apărare. E dreptul lor prevăzut de lege.

Iar în situaţia existenţei unor astfel de erori judiciare, din fericire extrem de rare, nimeni nu-i poate opri să le invoce.

Şi dacă o astfel de argumentare ajunge în faţa unui magistrat care ştie că a greşit în vreun alt dosar, că a ignorat vreo probă şi astfel a intrat în vizorul unui organism de control... Mai poate fi el echidistant, obiectiv şi corect?!

M-am gîndit la aceste lucruri privind şi auzind declaraţiile unui individ acuzat de pedofilie şi omor calificat, individ care mai avea o faptă similară la activ.

Ce a declarat el în faţa presei, prezentă la aeroport, cînd a fost adus în ţară în baza mandatului de arestare? A spus răspicat: ,,Sînt o victimă a unei erori judiciare, ca şi în cazul Ţundrea’’...

Iată unde poate duce o eroare judiciară! Iată unde poate duce practicarea cu rea-credinţă a unor meserii cu mare impact în viaţa societăţii.

Pe cale de consecinţă, cine garantează că orice condamnat din orice penitenciar nu este, de fapt, un nevinovat devenit victimă a sistemului?

Nu spun că acel individ este vinovat de ceea ce este acuzat. Bunul simţ profesional şi principiul de drept referitor la prezumţia de nevinovăţie mă opresc să trag o asemenea concluzie. Numai că nu pot să nu constat o situaţie alarmantă: cazul Ţundrea a născut un nou curent de opinie în societate. Şi mai grav, un adevărat sindrom al unora dintre condamnaţii din puşcării, deoarece aceştia încearcă să-şi apere imaginea, să-şi cîştige libertatea folosind cazul Ţundrea ca etalon al erorii judiciare. Pentru că, nu-i aşa, dacă ştim că s-a greşit o dată, cine garantează că aceeaşi greşeală nu s-ar fi făcut de mai multe ori? Pe cale de consecinţă, cine garantează că orice condamnat din orice penitenciar nu este, de fapt, un nevinovat devenit victimă a sistemului?

Chestia asta cu victima sistemului are câştig de cauză nu numai la societatea civilă, ci şi la cei care au puterea de a face sau modifica legi, care au ajuns, din exces de zel poate, să apere mai degrabă drepturile infractorului de a fi infractor, în defavoarea victimelor lui trecute şi viitoare. Iar statisticile Poliţiei probează această teză, pentru că nu de puţine ori recidiva nu se mai referă la infracţiuni fără violenţă. Hoţul devine tîlhar, agresorul, violator iar tîlharul, criminal. Metamorfoză negativă sau evoluţie infracţională este greu de înţeles pentru omul corect al societăţii contemporane, dar firesc de explicat pentru poliţiştii care aleargă zilnic după infractori lăsaţi în libertate de instanţe şi, mai nou, de prevederile Codului Penal. Cod penal care parcă nu înţelege pericolul real pe care-l reprezintă un infractor condamnat la o pedeapsă prea mică sau lăsat în libertate prea devreme.

Sindromul Ţundrea, chiar dacă nimeni nu s-a pronunţat, din cîte ştiu eu, cu privire la existenţa lui, există. Se poate observa în orice penitenciar din România.

Numai că există şi poliţişti, procurori şi judecători corecţi. Iar aceştia nu au voie să se lase influenţaţi de tertipurile, de speculaţiile sau interpretările tendenţioase ale celor care, în perioadele cît au fost încarceraţi s-au perfecţionat în a folosi lacunele şi ambiguităţile legilor.

Iar cel la care mă refer a omorît o fată în vîrstă de 17 ani pentru că n-a putut s-o violeze după care i-a tranşat cadavrul şi a aruncat corpul, astfel segmentat, într-o hazna.

A fost prins la cîteva zile de la comiterea faptei şi pentru că n-avea cum să conteste acuzaţiile, a recunoscut faptele. Sinceritatea lui, forţată evident de probele care-l incriminau, a fost interpretată de instanţă drept regret cu privire la faptele comise. Şi drept rezultat instanţa l-a condamnat la 15 ani închisoare. Conform Codului Penal putea primi 25 de ani. Dar instanţa a dat dovadă de clemenţă. Cum de clemenţă a dat dovadă şi atunci cînd a hotărît liberarea lui, condiţionată, înainte cu vreo trei ani de împlinirea termenului stabilit de instanţa care l-a condamnat. Asta în pofida avizului negativ dat de comisia care l-a evaluat în cadrul penitenciarului.

Repet, pînă la dovedirea vinovăţiei în acest dosar în care este acuzat de pedofilie şi omor calificat, victimă fiind un băieţel în vîrstă de 10 ani, el beneficiază de prezumţia de nevinovăţie.

Dar dacă se dovedeşte că este vinovat, NOI avem dreptul să invocăm „sindromul Ţundrea”? Pentru că noi oamenii cinstiţi, noi oamenii corecţi, noi cei care ne simţim ameninţaţi de unele dintre hotărîrile justiţiei nu putem să ne punem pe noi să ne plătim daune. Morale sau materiale. Cum nu putem, cum nu avem cui să-i cerem să-i readucă la viaţă pe cei care vor cădea victime acestor indivizi beneficiari ai bunăvoinţei nemeritate din partea justiţiei!