Secretele Mineriadei: „Minerii au avut ghizi de la Securitate“
0Ion Mircea Enescu (90 de ani) povesteşte cum a scăpat de o razie a ortacilor conduşi de un civil „cu ochi albaştri“ la sediul din Bucureşti al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, prezidată multă vreme de Ion Raţiu. Apelul lansat „golanilor“ de „Adevărul“ nu a rămas fără ecou. Sute de oameni ne-au trimis prin e-mail sau scrisori mărturiile lor despre evenimentele din 13-15 iunie 1990.
Ca să înţelegem cum a ajuns arhitectul Ion Mircea Enescu în casa de pe strada General Praporgescu, sediul filialei bucureştene a Uniunii Mondiale a Românilor Liberi (UMRL), exact când minerii au început „vizitele" la sediile partidelor istorice, trebuie să privim puţin în urmă.
Mai citiţi şi:
Secretele Mineriadei/ Vladimir Tismăneanu: „Mineriada a fost «spontană» precum Congresul PCR“
Un rol-cheie în înfiinţarea UMRL l-a avut Ion Raţiu, care a fost ales preşedintele acestei organizaţii în 1984, la primul congres, ţinut la Geneva. Raţiu finanţa deja de ceva vreme, de la Londra, apariţia unui buletin săptămânal numit „Românul liber" şi lupta împotriva comunismului de la microfoanele radiourilor europene libere.
Unul dintre prietenii lui Ion Raţiu în acţiunile pe care le-a făcut în România, imediat după Revoluţie, a fost Ion Alexandru Ghika, membru al UMRL Paris. Acesta a cedat câteva dintre spaţiile pe care le deţinea pe strada General Praporgescu din Capitală, iar la 19 ianuarie 1990 se înfiinţa prima filială a organizaţiei din ţară.
Arhitectul Ion Mircea Enescu, ales atunci preşedintele filialei bucureştene, spune că UMRL nu s-a dorit a fi un partid politic, ci o organizaţie civică dedicată dialogului, dezbaterilor de idei şi promovării intereselor României. Enescu a fost doi-trei ani şeful UMRL Bucureşti, apoi vicepreşedinte şi secretar general. Între 1995 şi 1997 a fost directorul revistei lunare „Românul liber".
Redacţia acesteia a fost mutată de la Londra la Bucureşti, fiind scoasă cu ajutorul logistic al ziarului „Cotidianul", înfiinţat tot de Raţiu. „Acest exerciţiu democratic, nou pentru noi, a impulsionat dezvoltarea în anii ce au urmat a altor filiale şi o ardoare pentru civism liber consimţit, dorinţa de a face ceva, de a schimba marasmul adus de regimul comunist", descrie Enescu entuziasmul de atunci.
Motivaţie de „golan"
Arhitectul Ion Mircea Enescu, la 90 de an
Arhitectul, în prezent pensionar, consideră că elucidarea evenimentelor din 13-15 iunie reprezintă „o obligaţie morală după două decenii de tăinuire a adevărului istoric, mai ales acum, când reculul istoric ne permite o analiză fără subiectivismul momentului, dar cu o gravitate pe care timpul trecut a şi mărit-o ". Mărturia sa dovedeşte că minerii au fost îndrumaţi să demoleze visele unei Opoziţii naive.
„De partea cui nu trebuia"
Veştile circulau repede şi în 1990, iar Ion Mircea Enescu a aflat imediat despre descinderea minerilor din 14 iunie la Universitate şi la sediile partidelor istorice. UMRL primea aparatură - aparate XEROX, maşini de scris etc. - pe „filiera" Raţiu, dar şi de la românii din străinătate care apucaseră să fugă pe timpul lui Ceauşescu.
În plus, sediul devenise un centru de multiplicare a declaraţiilor şi luărilor de poziţie aduse din apropiata Piaţă a Universităţii, un loc de popas pentru „golani" şi ziarişti care voiau să fie liberi. Sediul devenise cunoscut şi putea avea acelaşi tratament. „Eram de partea cui nu convenea FSN şi comuniştilor nereformabili", explică arhitectul Ion Mircea Enescu.
„Minerii aveau o ţinută «nepotrivită» pentru oraş"
Singura grijă a arhitectului nu era că dotările vechi şi noi din sediu vor fi distruse, ci că ochi străini vor da peste listele cu membrii fondatori, manifestându-şi temerea că reprezentanţii organizaţiei puteau fi identificaţi şi, apoi, urmăriţi, eventual ucişi.
„Am plecat în grabă de acasă cu maşina - o banală şi nici prea nouă Dacia 1300 -, am parcat-o pe strada Şcoalelor, lângă strada Maria Rosetti şi, apoi, cu o simplă sacoşă de pânză, ca după cumpărături, am mers pe strada aproape pustie la sediu", povesteşte Ion Mircea Enescu.
Ca să le facă treaba mai grea „vizitatorilor", arhitectul a desfăcut mica firmă care indica prezenţa şi orarul UMRL. „Prin curticica îngustă, cu aerul trist al unei locuinţe neîngrijite, am intrat la corpul din spate, unde funcţiona sediul, pe uşa anexelor gospodăreşti, care nu se puteau vedea din stradă. Apoi, repede, am selectat cele trei-patru dosare, ferindu-mă să stau în dreptul ferestrei sau să fac zgomot".
Trei vizitatori şi secundele dilatate
Dacă până acum demersul său putea fi pus pe o peliculă de film de suspans, a urmat secvenţa de groază. Privind prin fereastră, a văzut trei siluete care se zgâiau la numărul de pe gard.
„Am zărit la mica portiţă de fier o mişcare, un du-te-vino de câteva clipe. Doi mineri - în salopeta lor neagră, purtând cască, lămpaşe şi bâte în mână, o ţinută «nepotrivită» pentru oraş, aşa cum îi văzusem la televizor, în acea dimineaţă - şi o persoană în civil, ca un ghid, cercetau din stradă intrarea, verificau numărul. Apoi, ezitant, au intrat în curte, au citit cele două-trei nume la soneria apartamentelor de la corpul din faţă. Au ajuns şi la corpul parter şi mai vechi, şi mai neîngrijit, din spate", continuă Enescu.
Secundele începuseră să se dilate, iar arhitectul Enescu, strângând bine sacoşa cu dosare, a continuat să-i urmărească. „S-au mai foit puţin, apoi civilul, un securist, a zis: «Nu ştiu... Dar o să ne mai întoarcem». Şi au plecat. Mi s-a părut că totul a durat o veşnicie, deşi au fost poate doar cinci-şase minute. Am mai zăbovit un timp, apoi am ieşit, pornind agale, fără grabă suspectă, spre maşina mea, care era în direcţia opusă celei unde se îndreptaseră minerii. Au avut, deci, ghizi de la Securitate."
Fuga la prieteni
Ajuns în stradă, Ion Mircea Enescu s-a îndreptat spre maşină şi a ascuns dosarele în portbagaj, printre alte obiecte casnice. Apoi a condus până la un mic scuar de la o intersecţie cu strada Braziliei şi a lăsat Dacia acolo. A mers acasă, şi-a luat soţia şi lucruri pentru câteva zile şi s-au mutat la nişte prieteni, convins că minerii vor reveni şi, de data asta, îi vor călca şi pragul casei.
Bătuţi şi luaţi la întrebări
„Am aflat, încetul cu încetul, că sediul nostru a fost ocupat de «mineri». Unul dintre membrii noştri, inginerul Borşa, care în timpul său liber venea să stea de vorbă cu noi la sediu, nebănuind că sediul UMRL ar putea fi «vizitat», a intrat mergând spre intrarea din spatele micii curţi şi a fost înhăţat, chestionat şi bătut rău.
Atât de rău, că s-a dus cu greutate până la o policlinică din apropiere, cred că din strada Batiştei, unde a primit îngrijiri medicale. Unul dintre membri m-a contactat ulterior şi mi-a confirmat că a fost molestat şi silit să dea numele lui Ion Ghika şi al meu celor care îl chestionaseră şi care nu erau defel mineri", îşi continuă povestea Ion Mircea Enescu.
Liniştea membrilor UMRL i s-a datorat lui Ion Iliescu. Sau, mai degrabă, discursului acestuia în faţa minerilor, ţinut la Romexpo, la 15 iunie.
Furtuna a trecut
„După epocala şi neuitata scenă de mulţumire pentru spiritul civic al minerilor, rostită în pur stil bolşevic la «Marele Pavilion», de Ion Iliescu, radios şi încărcat de ispravă, am înţeles că raidul s-a terminat şi puteam să revenim la sediul UMRL. Evident că urmărisem cu toţii scenele şi ştirile date din abundenţă la televiziune, ştiam versiunile care circulau, iar acum puteam reconstitui cele întâmplate", mărturiseşte arhitectul.
Urmele „chiriaşilor"
În dimineaţa de 16 iunie, câţiva membri ai UMRL, printre care şi arhitectul Enescu, s-au dus la sediul din strada General Praporgescu. Secretara, doamna Stanciu, plângea, iar Alex Teodoreanu - „cel mai ataşat membru" - stătea demn în mijlocul unui spaţiu „nu atât devastat, cât batjocorit".
Ion Mircea Enescu descrie priveliştea: „Uşa smulsă, totul aruncat în grabă pe jos, mobilă răsturnată, aparatură ruptă, lovită. Evident, nu fusese o percheziţie, ci o pedeapsă, aşa cum o puteau înţelege nişte oameni îndemnaţi spre ură, scăpaţi din lesă, fără cel mai simplu argument sau motivaţie. Era un act primitiv, plăcerea de a distruge şi de a bate la discreţie. Resturile de mâncare şi murdăria lăsată în batjocură în baie, toaletă şi bucătărie întregeau acest tablou dezolant. Erau imagini de coşmar!".
Indignaţi, după ce au strâns gunoiul, membrii Uniunii Mondiale a Românilor Liberi au făcut reclamaţii cu un inventar al pagubelor. Exemplarele, spune arhitectul Ion Mircea Enescu, au fost depuse la Poliţie, Procuratură, Ministerul de Interne, Guvern şi semnalate în presă, însă demersul lor „nu a avut nici urmări, nici rezoluţii juridice".
Speranţă şi dezamăgire
1990. Regimul Ceauşescu se prăbuşise, iar pentru români libertatea avea mai multe nume: graniţe deschise, puterea de a te exprima fără constrângeri ideologice. Începutul anului 1990 i s-a părut arhitectului Ion Mircea Enescu „miraculos şi dătător de speranţă". Şase luni mai târziu însă, România avea să-şi piardă simpatia Occidentului.
„Acele două-trei zile de nesiguranţă mă trimiteau dintr-odată în anii de început ai stalinismului. Mi se părea o nedreptate şi o ticăloşie, nici măcar bine chibzuită. Dezamăgirea mea este că un act atât de abominabil, absurd şi primitiv, ca Mineriada din 13-15 iunie 1990 nu şi-a găsit rezolvarea în justiţie. Să sperăm că Legea Lustraţiei şi poate ancheta pornită de dumneavoastă vor aduce o cercetare istorică serioasă şi completă, căci acest act al Mineriadei nu se poate şterge din istoria noastră", încheie arhitectul Ion Mircea Enescu.
„Golanii" au ales „Adevărul"
În urma apelului lansat de „Adevărul" în luna mai, până acum, mulţi golani ne-au scris cum au trăit istoria în Piaţa Universităţii. Publicăm astăzi primele fragmente din cele mai interesante poveşti ale celor care acum două decenii s-au opus neocomunismului.
„Am fost golan la ALRO"
„Noi, «golanii» din ALRO Slatina, eram priviţi de colegii noştri ca nişte ciumaţi. Nu ne păsa! Un coleg al meu a scris o petiţie, în numele tuturor salariaţilor din Direcţia comercială a societăţii, în care cerea directorului general ca eu să fiu dată afară din serviciu deoarece sunt «împotriva domnului Iliescu, a domnului Roman şi împotriva FSN". Până la Mineriadă, la fiecare sfârşit de săptămână, mergeam cu nişte colegi la Bucureşti, să ne luăm «porţia de libertate» din Piaţa Universităţii. Ce ne-am dorit şi ce s-a ales de doleanţele noastre..."Ana-Eugenia Manea, Slatina
„Părinţi, ne-aţi vândut comunismului!"
„Acum 20 de ani, cu acest slogan, «Părinţi, ne-aţi vândut comunismului!», scris pe un cearşaf, am ieşit în Piaţa Universităţii. Eram patru prieteni şi colegi la liceu, iar singura fată din grup a avut ideea acestui mesaj. Ştiam că trebuie să facem ceva, dar eram frustraţi că nu am putut vota, aveam 17 ani, eram clasa a XI-a. Neavând presiunea Bacalaureatului şi a admiterii la facultate, ne bucuram de mult timp liber, aşa că am fost aproape în fiecare zi în Piaţa Universităţii. Viaţa îşi are ironiile sale: noi, cei care urmam să devenim viitorii comunişti de elită, simpatizam cu idei ţărăniste şi liberale, ne fascina Raţiu prin atitudinea sa! Noi, cei privilegiaţi, care învăţam în Primăverii, în cartierul burgheziei comuniste, am ajuns să spunem majorităţii că au votat neocomunismul!".Andrei Văcărescu, Bucureşti
„Am fost aruncaţi înapoi în timp"
„Împreună cu soţia şi cu cele două fete am fost în Piaţa Universităţii. Au fost cele mai frumoase momente din viaţa noastră, pe care probabil că nu le vom mai trăi cândva. Tot ce se întâmpla acolo, alături de mii de oameni pe care nu-i cunoşteam, dar pe care îi simţeam atât de aproape, prin idealurile pe care le împărtăşeam, răspundea dorinţelor noastre de schimbări reale, nu de faţadă. Venirea minerilor şi reprimarea manifestanţilor din Piaţă au aruncat ţara înapoi în timp şi au blocat orice încercare de a introduce reformele atât de necesare pentru a schimba cu adevărat sistemul politic de care, credeam noi, ne scuturasem în decembrie 1989. Dacă nu se întâmpla aşa, probabil că azi am fi fost într-o altă poziţie pe harta Europei, intraţi în UE în condiţii normale, cu reforme corect implementate, cu partide politice reformatoare la putere".Arhitect Ciprian Toader, Bucureşti
Ai fost martor la Mineriadă? Scrie-ne la scrisori@adevarul.ro!
„Adevărul" a lansat, la 20 mai, un amplu serial dedicat fenomenului „Piaţa Universităţii" şi Mineriadei din 13-15 iunie 1990. Ai fost „golan" în Piaţa Universităţii, ai fost martor la Mineriadă? Atunci, scrie-ne, pe scurt, povestea ta, expediaz-o pe adresa scrisori@adevarul.ro, împreună cu datele tale de contact, şi reporterii „Adevărul" te vor căuta pentru a-ţi face publică istoria personală.
Ziarul „Adevărul" urmăreşte să readucă în actualitate cât mai mult din atmosfera „Pieţei" şi să arate vinovaţii pentru intervenţia minerilor. Lăsaţi „golanii" să vină la noi!
Se încarcă comentariile...
