Un zumzet toropit pluteşte peste centrul vechi al oraşului, amestecând sute, mii de amintiri povestite între două feluri de mâncare şi printre paharele din care băutura s-ar evapora cu siguranţă, dacă ar apuca să stea mai mult timp. Din când în când, atmosfera de mare masă de familie e spartă de câte un strigăt uimit. Sunt oameni care nu s-au mai văzut de dinaintea căderii Cortinei de Fier. Oameni pe care Ceauşescu i-a vândut Germaniei de Vest sau pe care Germania occidentală i-a răscumpărat – „ca pe vite”, cum încă mai spun unii. Oameni care nu au mai ajuns acasă de decenii bune. Oameni care nu îşi explică de ce nu s-au sinchisit vreodată, în deceniile petrecute în Germania, să se ducă la întâlnirile saşilor transilvăneni, organizate anual în diverse colţuri ale Germaniei, dar care şi-au luat concediu, s-au organizat şi s-au pus pe drum să vină, în miezul verii anului 2017, la Sibiu, la Hermannstadt, la cea mai mare întâlnire organizată acasă, în Transilvania, în „Siebenbürgen”, care le este, oriunde vor fi rătăcind acum, „die Heimat” – leagănul, copilăria, limba maternă şi istoria familiei.

Klaus Iohannis la întâlnirea saşilor de la Sibiu
Klaus Iohannis la întâlnirea saşilor de la Sibiu

În Piaţa Mare a oraşului, l-au aclamat pe şeful statului român, un sas de-al lor, care i-a îndemnat să nu uite niciodată că dacă simt nevoia să se întoarcă în "Heimat", la Sibiu vor fi mereu acasă. L-au ascultat, l-au aplaudat şi au plecat fredonând „Siebenbürgen, Land des Segens” – Transilvanie, ţara binecuvântării. O binecuvântare promisă lor în urmă cu sute de ani, când au migrat din mărcile sărăcite ale principilor germani către graniţa de răsărit a creştinătăţii, să ţină piept hunilor, turcilor sau tătarilor. Şi au rămas, oricât de mult a fost nevoie să lupte pentru binecuvântarea promisă.

Rebelă fără voie

Pe bătrânul pastor Wagner nu l-ar fi scos nimic din Ungra sa şi a strămoşilor săi saşi. Nici graniţa care a venit, la un moment dat, peste el, lăsându-l minoritar într-o ţară pe care nu şi-a ales-o, dar pe care a respectat-o la fel de mult cât l-a respectat şi ţara aceea pe el.

Totalitarismul reuşeşte, într-un fel sau altul, până la urmă, să trezească rebelul din tine.

Ar fi putut rămâne liniştit pentru restul vieţii printre enoriaşii săi, câţi vor mai fi rămas în sat după ce două dictaturi înlănţuite peste o jumătate de veac au distrus tot ce s-a clădit într-o jumătate de mileniu, tot ce a rezistat năvălirilor barbare, ciumei, sărăciei şi schimbărilor de graniţe peste aceşti mai bine de 800 de ani de când familiile germane au început să se aşeze în Podişul Transilvan. Fiica pastorului, Elisabeth, studia la Cluj şi era împăcată, cumva, cu destinul. Nu se simţea, săsoaica din Galt/Ungra, discriminată. Trăiau la fel, românii, saşii, ungurii, cu aceleaşi spaime în suflet, cu aceleaşi nevoi, cu aceeaşi nesiguranţă a zilei de mâine. Dar nu îţi trebuie neapărat multe pentru a-ţi trăi viaţa în linişte.

Cu toate acestea, totalitarismul reuşeşte, într-un fel sau altul, până la urmă, să trezească rebelul din tine. Pentru Elisabeth Wagner, rebeliunea a însemnat nevoia de a pleca undeva unde nu îşi bagă nimeni, mai cu seamă statul, nasul în viaţa ei privată.

Rumänien Siebenbürgersachsen Treffen Hermannstadt (DW/C. Stefanescu)
Elisabeth Wagner

Conspiraţia inimilor

Într-o zi, pastorul luteran din satul braşovean Ungra a primit o vizită neaşteptată – un tovarăş care îi aducea la cunoştinţă că fiica lui, studentă la Cluj, a fost prinsă într-un cămin de băieţi, unde întreţinea relaţii sexuale cu studenţi străini pentru a obţine foloase necuvenite. Sigur, realitatea Securităţii e mereu distorsionată. Elisabeth nu se întâlnea cu studenţi străini, ci cu unul singur, prinsă nu a fost neapărat în patul acestuia, ci se afla sub permanentă supraveghere, pentru că studentul străin, din Madagascar de felul lui, era tot timpul urmărit de Securitate, care nu putea permite elementelor străine să tulbure minţile tovarăşilor cetăţeni ai României socialiste iar dacă tovarăşul tulburat era un membru al unei minorităţi conlocuitoare cu rădăcini în Occidentul decadent, cu siguranţă era o conspiraţie împotriva sistemului la mijloc. Conspiraţia, în paranteză fie spus, continuă şi astăzi, aproape 35 de ani mai târziu, iar rezultatul acţiunii subversive la adresa sistemului ceauşist este o lungă căsnicie fericită şi două gemene.

Oricâtă încredere ar fi avut, atunci, la mijlocul anilor 80 din secolul trecut, bătrânul pastor în fiica sa, o umbră de îndoială trebuie să îi fi zdruncinat sufletul. Şi i-a deschis în minte o rană soră cu hemoragia saşilor din Transilvania către patria de unde le-au venit strămoşii. Elisabeth nu are ştiinţă dacă Germania a plătit ceva regimului ceauşist pentru plecarea familiei Wagner. Probabil, însă, că nu au fost ei o excepţie. Aveau cu toţii înaltă calificare iar Germania nu s-a sfiit niciodată să cumpere inteligenţa de care avea nevoie. Plecarea nu le-a fost, însă, cum şi-ar putea imagina unii că arată o astfel de adopţie.

„Le iei cu tine aşa cum eşti şi pleci la drum. Şi îţi dai seama, pe acest drum, că trebuie să laşi în urmă ceea ce este de lăsat în urmă şi că trebuie să te decizi pentru ceea ce vrei să faci. Poate că dorul doare, poate că e greu să îţi găseşti contactul cu noua viaţă. Poate trăieşti şi eşcuri. Parţial am trăit, o vreme, în lumi paralele. Dar m-am decis să mă mut în acest nou început!”

Cu căruţa spre lumea liberă

Soţia pastorului a fost cea care s-a îngrijit de plecare. Sau de despărţirea familiei de trecutul transilvănean. A luat lucrurile din casă la mână. „Pe unele le-a făcut cadou, pe altele le-a vândut. A făcut lada de călătorie, a făcut lista cu tot ce era acolo, inclusiv polonicul din bagaj trebuia să fie notat, ca securiştii să controleze tot ce luăm cu noi. Şi au venit să compare lista cu bagajul. După care am început să ne plimbăm de jur împrejurul casei parohiale, în imensa livadă care, pentru mine, era un mic paradis. Îmi amintesc chiar şi tristeţea câinelui. Nici măcar nu a lătrat, când a venit căruţa care ne-a luat de acasă şi ne-a dus la gara din Rupea. Sătenii stăteau în porţi, pe strada principală, şi ne priveau tăcuţi. M-am simţit tristă. Şi, cumva, abandonată.”

Au schimbat câteva trenuri apoi, până la Viena. La graniţă îi aştepta fratele Hans, care avea să rămână în România, în Banat, şi pe care cei mai mulţi din familie aveau să îl vadă, atunci, pentru ultima oară. Şi, tot la graniţă, îi aşteptau securiştii şi poliţia de frontieră. Le-au deschis bagajele şi şi-au luat tainul – cafea şi ţigări. „Era cu noi în vagon o doamnă mai în vârstă care nu cunoştea cum merg treburile. Nu avea pregătită şpaga pentru grăniceri. Au dat-o jos din tren şi nu a mai urcat”.

Apatrid în suflet

Nu a realizat, când s-a dat jos din tren, la Viena, că a ajuns într-o lume liberă. O rudă din Viena i-a aşteptat cu câţiva şilingi pe peron, bani cu care au putut să bea o bere înainte de a se urca în trenul de Nürnberg. „Când am ajuns la graniţa austro-germană eram obosiţi, necăjiţi, hăituiţi de atâtea controale, nedormiţi şi chiar murdari. Şi ne întreabă grănicerul german de unde venim. I-am spus că din România. Şi ne-a răspuns că exact aşa şi arătăm”. A fost, de fapt, mesajul de bun venit în Germania. „Ne-a durut. Chiar ne-a durut”. Dar drumul nu mai avea întoarcere. Şi ca tuturor să le fie clar că aşa stau lucrurile, pe peronul gării din Nürnberg, Kuno, unul dintre fraţii Elisabethei, a luat un pix, s-a aplecat peste bagaje, a şters adresele de pe etichetă şi a scris, sub numele fiecăruia, „apatrid”.

Bătrânul pastor luteran nu s-a mai întors niciodată în România. Acasă, în noul acasă, la Leverkusen, în vestul îndepărtat al Germaniei, la mesele în familie, nu s-a prea povestit despre ce a rămas în urmă, în Transilvania. „Poate că ne-ar fi fost mai uşor, nu ştiu. Dar nu ne-am exteriorizat dorul de casă, iar mamei, sunt convinsă, acest zbucium interior i-a grăbit îmbolnăvirea”. Un an mai târziu, familiei Wagner i s-a alăturat Olivier, studentul din Madagascar pe urmele căruia se afla Securitatea română, la Cluj, în momentul în care s-a rescris, brutal, destinul familiei Wagner din Ungra Braşovului, din Galt-ul săsesc. 

„Dacă aş fi ştiut, în 1985, că va mai dura doar patru ani până cade Ceauşescu, poate nu aş mai fi plecat de acasă. Aş fi rămas, cu toate dificultăţile vieţii de după ieşirea din dictatură”.

Secretul florilor săseşti

Eckhart Erdei
Eckhart Erdei

Pe Eckhart Erdei, din Hoghilag, nu l-a lăsat tatăl să plece în Germania. Soţia Minodora, româncă de felul ei, povesteşte că bătrânul Erdei era cel mai mare cultivator de tuberoze din sat. Se întreceau între ei, saşii. Câteva familii, vreo 15, aveau taina plantaţiilor. Şi nu o dădeau nimănui. Dar, unul după altul, saşii au plecat. Fratele lui Eckhart s-a dus, imediat după revoluţie, să ia o maşină de la Oradea. N-au avut nici o veste de la el vreo două-trei zile, până le-a dat un telefon din Viena. Cineva trebuia să preia secretul florilor şi toată gospodăria, aşa că bătrânul Erdei i-a lăsat-o moştenire şi grijă fiului rămas încă acasă, în Hoghilagul de la graniţa judeţului Sibiu cu Braşov. Acum, după aproape trei decenii, în gospodăria de peste drum de ruina bisericii evanghelice, ultimul sas din sat are vreo treizeci de vaci, hectare de cereale şi un lot frumuşel de tuberoze. Iar secretul... Ei bine, secretul l-a dat românilor. Că altfel se pierdeau tuberozele. Dacă nu mai sunt saşi să le cultive, singure nu cresc.

Le vinde de două ori pe an unor angrosişti din Bucureşti: de Sfântă Mărie şi de începerea anului şcolar. Acasă le vinde cu doi lei firul, eventual cu trei, când e vreun eveniment, cum a fost Sărbătoarea Tuberozelor, care a picat, anul acesta, în acelaşi sfârşit de săptămână cu Întâlnirea Saşilor Transilvăneni de la Sibiu. Aşa că sâmbătă seara s-a umplut Hoghilagul de autocare cu turişti străini. De fapt, străinii nu erau deloc străini. Au nimerit chiar când s-a pornit orchestra să cânte şlagăre nemţeşti şi cântece româneşti vechi de când lumea. Şi s-a încins, în curtea bisericii evanghelice, o petrecere cum n-a văzut Hoghilagul, doamna Erdei, românca cu mâneci suflecate care dirijează toată gospodăria şi-şi laudă băieţii care îşi fac timp să se ocupe de ce e mai greu de lucru prin fermă. Când s-a pus ploaia, că a dat ploaie, sâmbătă seara în sat, prima după multe zile de secetă, a venit pimarul şi le-a deschis turiştilor uşile bisericii, să se adăpostească şi să nu îşi piardă veselia. Că, cine ştie, poate vor prinde drag şi-or mai veni şi la anul.

Cheile de acasă

La Probstdorf (fost Prostea, acum Stejărişu, ca să nu sune prea urât), la fel, există unul dintre ultimii saşi, Misch Gierling. Nici el n-a plecat. Se mai duc, e drept, şi Gierling, şi Erdei, uneori la muncă în Germania. Dar, spune Erdei, acasă poate face aceiaşi bani, poate că-i munceşte mai greu dar e acasă, „Daheim”, în „Heimat”. Acolo unde îşi are sufletul.

Erdei nu administrează biserica, în care nu mai cântă nimeni „O fortăreaţă este Dumnezeul nostru”, imnul lăsat moştenire de Martin Luther reformaţilor germani. Dar dacă vreo scândură din gardul bisericii putrezeşte, strigă după unul dintre copiii de prin sat şi împreună o repară.

Gierling, în schimb, are cheia bisericii. Şi a primit de la consătenii saşi plecaţi sarcina de a vinde casele. Pe unele le-a vândut, pe altele nu. Între timp, saşii care au rămas cu casele în sat au găsit o altă cale de a le conserva, odată cu viaţa aici trăită, odată cu toate amintirile: le dau în grijă familiilor din sat - familii de români şi familii de romi. Cei rămaşi au învăţat să le îngrijească şi, cu imboldul saşilor plecaţi, au prins gustul unei mici bunăstări. Aşa că văd de grădini, de animale şi de confortul din casele care, parcă, încep să prindă o nouă viaţă, la Probstdorf, cândva Prostea, acum Stejărişu, ca să nu sune jignitor.

La Leverkusen, în ultimii ani, Elisabeth Wagner s-a angajat ca voluntar în misiuni de susţinere a refugiaţilor plecaţi din zone critice. Are, cu siguranţă, de-a face cu experienţa trăită personal. Deşi, spune, destinul familiei Wagner este greu de comparat cu viaţa acestor oameni cărora războaiele le-au distrus trecutul. În weekendul ce vine are o mare bucurie pe care nu vrea să o rateze: una dintre gemenele româno-saso-madagascareză, pe care Securitatea ceauşistă nu le-a putut anticipa, va urca la Buftea, pe scena unuia dintre cele mai populare festivaluri de muzică pop din România, Summer Well, alături de colegii ei germani din trupa Roosevelt.

Autor: Cristian Ştefănescu