Este nevoie ca România să aloce doar 2% din PIB pentru apărare?

În septembrie 2014 liderii statelor membre NATO semnau o declaraţie la sfârşitul summit-ului de la Newport din Ţara Galilor prin care se angajau să cheltuie minim 2% din PIB pentru apărare.

Această măsură este parte a Readiness Action Plan, adoptat de NATO ca urmare a acţiunii Federaţiei Ruse în Crimeea. De fapt, declaraţia finală vorbeşte despre o perioadă de un deceniu în care statele membre NATO vor atinge această ţintă. Ţinta de 2% din PIB nu este un angajament juridic, ci mai degrabă un obiectiv politic comun, asumat la cel mai înalt nivel.

În prezent, doar 2 state din cele 28 de membre ale NATO îndeplinesc acest standard, Grecia şi Estonia, potrivit unui studiu al Institutului Internaţional pentru Studii Strategice.

Nu este vorba de un standard tehnic, ci de un angajament comun profund politic. SUA au fost nevoite, din motive obiective, să îşi îndrepte atenţia în ultimele decenii asupra regiunii Asia - Pacific, ceea ce a făcut ca relevanţa Europei, din punct de vedere strategic, să scadă. Odată cu sporirea acţiunilor agresive ale Federaţiei Ruse, atenţia este din nou îndreptată în direcţia Europei. Este însă creşterea cheltuielilor pentru apărare răspunsul cel mai adecvat, în condiţiile în care ameninţările privesc mai degrabă ceea ce se cheamă război hibrid, prin implicarea unor ameninţări la adresa securităţii cibernetice ?

2% este o cifră aleasă deloc întâmplător: studiile arată că însumarea a 2% din PIB în cazul tuturor celor 28 de state membre NATO ar egala nevoile de cheltuieli militare ale Alianţei, potrivit propriilor sale estimări. Din acest motiv, 2% nu poate fi interpretat ca fiind 2% alocat în general asigurării securităţii statelor membre NATO, decât dacă se renunţă la obiectivele Alianţei de dezvoltare a capacităţii de reacţie.

2% din PIB pentru cheltuieli militare reprezintă în acest moment voinţa unui stat de a-şi asuma un scop politic, de a fi parte a unei comunităţi care are aceeaşi viziune asupra riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii.

Cu toate acestea, îndeplinirea acestei ţinte ridică mari probleme. Dacă Germania şi-ar asuma acum acest obiectiv, ar însemnă să îşi dubleze cheltuielile militare şi să ajungă la 74 miliarde de euro. 2% dintr-un PIB foarte mare ar însemna ca echilibrul de putere din Europa să fie pus sub semnul întrebării. Germania nu doreşte să aibă o poziţie de hegemon care ar irita vecinii săi din Europa Centrală, în condiţiile în care acest gen de acuzaţii sunt din ce în ce mai frecvente. Bugetul alocat cheltuielior pentru apărare în cazul Germaniei ar fi mai mare în acest caz decât cel alocat de Franţa sau de Marea Britanie, consecinţa fiind cea a unor relaţii mai problematice cu aceste ţări, ceea ce Germania vrea deasemenea să evite.

De la fixarea acestui obiectiv, SUA au avut o poziţie paradoxală: în timp ce au cerut din ce în ce mai insistent statelor europene să îşi mărească bugetele alocate apărării, au investit din ce în ce mai mult în prezenţa militară pe continent, ca efect al Readiness Action Plan. Paradoxul acestei situaţii a devenit extrem de evident odată cu ocazia celei mai recente întâlniri a şefilor de stat şi de guvern din statele membre NATO din 25 mai de la Bruxelles: cu doar două zile înainte ca Donald Trump să ceară, mai categoric decât oricând, respectarea ţintei de 2% din PIB, administraţia de la Washington propunea o creştere de 40,3% a bugetului Pentagonului dedicat ţărilor din NATO aflate în vecinătatea Federaţiei Ruse, de la 3,4 miliarde USD la 4,7 miliarde USD. Europenii înţeleg din acest paradox că de fapt cererile SUA nu reprezintă altceva decât ameninţări retorice şi că SUA nu sunt interesate în mod real de creşterea cheltuieilor statelor europene pentru apărare.

Pozitiv este desigur faptul că în toate poziţionările publice posterioare summit-ului NATO de la Newport se discută despre mărirea cheltuielilor pentru apărare, iar unele state membre NATO au crescut aceste cheltuieli sau sunt pe cale să o facă.

România a decis să atingă acest obiectiv şi a crescut cheltuielile sale militare de la 2,58 miliarde USD în 2015 la 2,65 miliarde USD în 2016, după ce Preşedintele Iohannis a agreat cu partidele politice de la putere şi din opoziţie alocarea a 2% din PIB pentru apărare. Totuşi, ponderea acestor cheltuieli în PIB a scăzut de la 1,45% în 2015 la 1,41% în 2016. Ulterior, în programul Guvernului Grindeanu aprobat de Parlament în decembrie 2016 figurează acest obiectiv dar bugetul pentru apărare a ajuns în 2017 la 1,37% din PIB. În România, actorii politici vorbesc despre acest obiectiv ca şi cum ar fi unul de natură juridică (ceea ce nu este) şi ar trebui îndeplinit cât mai rapid (ceea ce nu corespunde realităţii, este vorba de un obiectiv pentru un deceniu posterior summit-ul NATO de la Newport, respectiv 2024).

Este necesară o dezbatere asupra a ceea ce ar trebui să însemne creşterea cheltuielilor pentru apărare, dacă nu cumva prin apărare ar trebui să se înţeleagă securitate în sens mai larg.

Într-un articol publicat pe 28 aprilie sub egida Carnegie Europe, cercetătoarea Claudia Major pune sub semnul întrebării efectul asumării acestui obiectiv. Exemplul cel mai elocvent este cel al statelor care l-au îndeplinit. În Grecia, datorită crizei economice profunde, cheltuielile pentru apărare au scăzut dramatic. Asumarea acestui obiectiv de către guvernul de la Atena a dus la alocarea unui buget mai mare pentru apărare, dar cheltuielile de personal au fost crescute până la 70% din totalul bugetului alocat. Cu alte cuvinte, în Grecia nu au crescut cheltuielile pentru achiziţia de echipament militar, ci salariile militarilor. Exact obiectivul opus aducerii la îndeplinire a Readiness Action Plan. Are NATO instrumente să intervină în această situaţie ? Din păcate, nu.

Cealaltă ţară care a atins obiectivul de 2% din PIB, Estonia, nu este nici ea un exemplu foarte potrivit. 2% din PIB-ul Estoniei înseamnă 500 de milione de euro - cu întregul său buget pentru apărare pe un an, Estonia ar putea cumpăra 5 avioane F18.

Modelul Greciei prin care obiectivul de ansamblu este pervertit prin măsuri concrete a fost urmat şi în Polonia. Nu putem anticipa deocamdată efectele noii legi a salarizării din România dar, mai mult ca sigur, se va urma exemplul grecesc : salarii mai mari personalului militar, raportate ca fiind o creştere a cheltuielilor pentru apărare.

Autoarea acestui studiu propune câteva soluţii alternativă, cum ar fi stabilirea de ţinte realiste în interiorul celor 2% şi a unor foi de parcurs în vederea atingerii acestui obiectiv pentru 2024 în cazul fiecărui stat membru NATO.

Andrew Moravcsik formulează propuneri şi mai radicale într-un articol publicat de Financial Times în data de 26 mai. Fondatorul interguvernamentalismului liberal, profesor la Universitatea Princeton, consideră că abordarea SUA nu este adecvată. Nu ar fi vorba de abordarea actuală a lui Donald Trump, ci de un consens între republicani şi democraţi care datează de mai multă vreme. În opinia lui Moravcsik, Trump poate cere extrem de insistent partenerilor europeni asumarea obiectivului de 2% din PIB, câtă vreme ştie că nu va fi criticat la Washington. Situaţia este însă cu totul alta: în realitate, statele europene membre NATO cheltuie mai mult de 2% din PIB pentru a-şi asigura securitatea. Moravcsik dă exemplul Ucrainei: UE a decis alocarea a 11 miliarde de euro pentru a ajuta această ţară până în 2020. În lipsa unui astfel de ajutor, Ucraina ar fi fost de mult în colaps şi s-ar fi dezagregat. Europenii au oferit de 10 mai mult decât SUA în Ucraina prin cheltuieli care nu au natură militară dar care ajută la democratizarea ţării. O Ucraină puternică economic şi democratică este, în viziunea lui Moravcsik, cea mai eficientă stavilă în calea agresiunii ruse.

Acelaşi raţionament se aplică şi în cazul cheltuielilor pentru dezvoltare din partea statelor europene care ajută la menţinerea securităţii pe plan global. Propunerea lui Moravcsik este radicală: 2% din PIB ar trebui să fie un obiectiv al statelor membre NATO care să includă cheltuieli militare şi non-militare dar care contribuie la menţinerea securităţii globale de către Alianţa Nord-Atlantică. SUA nu ar mai trebui să critice statele europene pentru că nu îşi îndeplinesc obiectivele, iar statele europene nu ar trebui să mai vadă aceste critici ca venind din partea unui adversar. Membrii NATO ar trebui să se reunească pentru a revedea obiectivele din Readiness Action Plan, ceea ce înseamnă implicit redefinirea a ceea ce înseamnă alocarea a 2% din PIB. Schimbarea de paradigmă propusă de Moravcsik este mult mai profundă decât pare la prima vedere : dacă va alege această cale, NATO va trebui să îşi schimbe viziunea sa mai amplă despre securitatea globală.

Toate aceste dezbateri nu au reverberaţii în România. A creşte cheltuielile pentru apărare la 2% din PIB a devenit un obiectiv naţional, asumat de toţi actorii politici, dar fără acoperire în fapte. Creşterea cheltuielilor pentru apărare după summit-ul NATO de la Newport din 2014 este fără îndoială un aspect pozitiv, deoarece România transmite un semnal celorlalte state membre NATO că este un partener de încredere, iar Federaţiei Ruse semnalul că nu este indiferentă ascensiunea acestei puteri în imediata sa vecinătate. Dezbaterea despre ce înseamnă cheltuieli pentru apărare lipseşte însă cu desăvârşire. Dezbaterea despre redefinirea acestor cheltuieli este deasemenea absentă. România nu poate lipsi de la această importantă dezbatere: a fi un partener credibil înseamnă, în primul rând, a fi un partener inteligent care propune soluţii şi nu doar preia mecanic anumite condiţionări bugetare, cu convingerea intimă că totul se poate rezuma la un exerciţiu de retorică ce va trece neobservat în relaţia cu partenerii europeni şi americani.