Dezrădăcinaţii. Deportările din ziua de Rusalii

Regimul stalinist de la Bucureşti şi-a propus, la începutul anilor ‘50, o „igienizare” a graniţelor României cu fosta Iugoslavie. A rezultat o altă dramă a comunismului între multele rămase şi astăzi nepedepsite.

Direct din case i-au luat, în a doua zi de Rusalii. Fusese un plan la care s-a lucrat mai bine de doi ani, începând din 3 martie 1949, când, la Bucureşti, şeful din epocă al regimului marionetă al Moscovei sovietice, Gheorghe Gheorghiu-Dej, dicta „lichidarea elementelor capitaliste din agricultură“. Ulterior, lucrurile s-au precipitat, odată cu ruptura survenită între dictatorul de la Kremlin, Stalin, şi Tito, dictatorul iugoslav, astfel că, în martie 1951, Guvernul de la Bucureşti ia decizia să mute „cu domiciliul obligator în orice localitate” persoanele „care dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română”.

Problema bunăstării ţăranilor bănăţeni se prefigura un spin în calea colectivizării forţate a proprietăţilor din România rurală. „Şpaiţurile”, cămările bogate ale sătenilor bănăţeni, trebuiau distruse - acest ordin a plecat spre vestul ţării de la Bucureşti. Comisarii poporului, agenţii de influenţă stalinistă, trebuiau să supravegheze ca miliţia, securitatea şi armata să nu lase în urmă nici un singur gospodar. Şi nici un etnic german, dintre cei care nu apucaseră să fie deja deportaţi în Siberia sau Donbas. Şi nici un basarabean dintre cei stabiliţi în Banat după ce au reuşit să fugă din calea ocupantului sovietic care le-a confiscat casa şi patria, dincolo de Prut. La fel, trebuiau alungaţi toţi sârbii şi croaţii, pentru că, aşa cum spunea propaganda vremii, sunt titoişti, iar Tito, care a condus, după război, cu mână de fier partidul unic comunist din Iugoslavia, era de fapt un fascist şi un semi-occidentalizat. Or, ce exemplu ar fi dat sârbii din Banat celorlalte naţiuni alături de care au trăit sute de ani? Au trăit împreună, să fie deportaţi împreună!

În Banat, în fiecare an, în a doua zi de Rusalii, conform tradiţiei ortodoxe, oamenii merg la biserică şi se roagă pentru iertarea păcatelor celor care au murit în deportările din Bărăgan. Deşi, cum spune istoricul Ionel Bota, „invocăm pe Dumnezeu să îi ierte pe foştii deportaţi deşi ştim că nu au fost ei cei care au greşit. Greşeala au făcut-o semeni de-ai noştri contaminaţi de o ideologie de împrumut”. Misiunea a fost condusă de artizanul terorii staliniste din România, Alexandru Drăghici, omul care avea să devină patriarhul securităţii comuniste şi, prin torturile şi crimele comandate, principalul maestru al ororii care a însoţit societatea românească de la instalarea dictaturii sovietice până la moartea lui Nicolae Ceauşescu. 

Dosarele din arhiva securităţii scot la iveală motivele pentru care se făceau arestările. Un ţăran chiabur, adică proprietar de teren, trebuia deportat pentru că „lansează zvonuri alarmiste în legătură cu izbucnirea războiului, instigă ţărănimea muncitoare pentru a nu se înscrie în C.A.P.” Un altul, fost notar public, „mic burghez”, „ascultă postul de radio Vocea Americii”, vină care apare şi în cazul unui judecător care „ascultă posturile de radio imperialiste” şi „întreţine legături cu elemente duşmănoase”.

„Am fost zece mii de copii”, rememorează Cornelia Fetea primele zile din viaţa în Bărăgan. Vicepreşedintă a asociaţiei deportaţilor, luată împreună cu familia ei din satul cărăşan Macovişte, aflat în vecinătatea graniţei cu Iugoslavia, Fetea povesteşte cum era ziua unui copil, acolo, în pustiurile din sud-estul României: „Strângeam ciulini şi rădăcini de porumb ca să facem focul, frământam noroiul ca să ne ridicăm nişte case de chirpici”. Trenurile în care îi urcaseră, la plecare, în Banat, aproape 2700 de vagoane, şi în care au călătorit, înghesuiţi, câteva zile prin arşiţa verii, s-au oprit în mijlocul unor câmpii pustii. „Vântul bate rece, praful se ridică, / Oamenii s-au vârât în bordeie. / Am fost aşezaţi în câmpul liber, / Ne-am săpat găuri în nisip / în mici căsuţe acoperite cu stuf (...) O, Bărăgan, Bărăgan, / un cimitir începe aici” - sunt versuri scrise la sosirea în Bărăgan de un etnic german rămas anonim, recuperate din arhiva regală de Mircea Ciobanu şi publicate în 1994 într-un volum dedicat acestui subiect. În actualele judeţe Brăila, Călăraşi, Galaţi şi Ialomiţa, în cele mai izolate câmpuri, deportaţii au construit o lume de la zero. Optsprezece localităţi noi, populate cu oamenii care au fost alungaţi din satele lor de la graniţa de Vest a ţării, repopulate, acum, cu elemente de nădejde ale noului regim politic.

Subiectul este departe de a fi prelucrat istoric şi expus public pe măsura grozăviilor trăite de cei 40.000 de oameni a căror singură vină a fost că erau gospodari. Un an întreg ar putea fi un interval util pentru ca, în 2021, la comemorarea a 70 de ani de la acest episod din trecutul recent plin de crime săvârşite împotriva propriului popor, românii să înveţe mai multe despre asumarea responsabilităţilor istorice. Iar politicienii care flutură patriotismul în spaţiul electoral ar putea propune legi care să vindece răni ale trecutului, nu să le adâncească. Dar, vorba fostului copil deportat Cornelia Fetea, pentru aşa ceva nu există niciodată bani.

Cristian Ştefănescu - Deutsche Welle