Şi dacă au băut şi au fumat, ce?

Da, au băut. Da, au fumat. Da, au făcut ceva nepermis pentru vîrsta lor. Şi ce?! Noi ăştia care comentăm şi criticăm cu ipocrizie faptele ,,reprobabile’’ ale tinerilor, care din păcate şi-au pierdut viaţa, am fost mai buni ?! La vîrsta lor, zic.

09.01.2013 Diana, în vîrstă de 13 ani a murit după ce a căzut de la etajul trei al cabanei în care se afla în tabără la Buşteni. Băuse vişinată cu vreo cîteva colege.

08.09.2012 Robert Răzvan în vîrstă de 12 a murit după ce a căzut de la etajul trei al cabanei Piatra Arsă. A vrut să facă o glumă colegilor de cantonament.

21.10.2012 Elisa Mădălina în vîrstă de 13 ani a murit după ce a căzut din trenul ce o aducea din excursie. Ieşise la capătul vagonului să fumeze o ţigară şi a deschis uşa trenului.

Din greşeli se învaţă. Şi dacă are cine să le explice - cu tact, blîndeţe şi toleranţă bine gradată - unde au greşit, există marea şansă ca ei să nu repete greşeala. Dacă doar le interzicem, mai rău îi ambiţionăm.

Cîţi dintre noi, aşa-zişii maturi integri, n-am fumat şi n-am băut la vîrsta celor pe care-i înfierăm pentru aceste apucături neconforme cu standardele stabilite tot de noi, cei care am uitat cum este la vîrsta aceea. Noi cei care am uitat cum este să-ţi doreşti să fii luat în serios, să fii ascultat, chiar dacă spui prostii, să fii considerat om întreg. Pentru că aceşti copii se simt oameni întregi, mai ales pe baza bagajului de cunoştinţe pe care-l deţin. Da, de multe ori sînt mult mai informaţi decît mulţi dintre noi. Doar că le lipseşte experienţa de viaţă. N-au experienţă dar ştiu şocant de multe, din varii domenii. Asta pentru că explozia informaţională i-a afectat, poate în mod pozitiv, mai mult decît acceptăm noi să recunoaştem. Şi cu toate că ştiu multe, nu prea-i ascultă nimeni. Iar atunci cînd se simt ignoraţi, neluaţi în seamă şi în serios, se închid în ei, se-ndepărtează de părinţi şi-şi deschid sufletul în faţa cui îi ascultă dar care poate nu merită acest privilegiu. Privilegiul de a afla ce gîndesc în realitate aceşti pseudomaturi.

Şi se mai consideră maturi şi pe baza a ceea ce simt şi constată cu propriile simţuri. Mă refer aici, în principal la modificările specifice trecerii de la pubertate la adolescenţă. În perioada asta îi macină curiozitatea şi ,,urlă hormonii în ei’’, cum se spune printre părinţi - cu glas scăzut, desigur. Cu jenă nejustificată şi falsă pudoare. Chiar dacă ştiu multe, dorinţa de a cunoaşte mai mult a acestor tineri ajunge la cote inimaginabile pentru noi, cei care ,,ştim adevărul absolut’’, noi cei blazaţi. Noi cei cu experienţă.

Aceşti copii maturi vor să-şi cunoască trupul, să-şi cunoască prietenii, altfel decît în modul naiv şi platonic al copilăriei.

Ei, copiii noştri, dacă nu simt că pot comunica, în primul rînd cu noi, tac. Dar trebuie să învăţăm să le ascultăm chiar şi tăcerile. Pentru că o tăcere poate spune mai mult decît o tiradă fără consistenţă care de fapt ascunde jenă, revoltă, nesiguranţă, teamă ori frustrare.

Le cerem să ne respecte dar uităm că ei doresc, la rîndul lor, respect.

Pînă să cerem dascălilor să ni-i educe şi să ni-i ducă pe drumul corect, să facem noi acest lucru. Pentru că sînt copiii noştri. Şi dacă noi nu reuşim, nu putem invoca nici salariul insuficient, nici programa şcolară inadecvată, nici numărul mare de elevi din clasă şi nici măcar vacanţa dintre semestre. Pentru că noi ne-am ales ,,meseria’’ de părinţi. Părinţii n-au niciodată vacanţă faţă de copii lor. Părinţii nu-şi pot lăsa copiii corigenţi sau repetenţi. Părinţii nu-şi pot exmatricula copiii. Părinţii au obligaţia să le predea propriilor copii lecţia cea mai importantă: LECŢIA VIEŢII.

Iar Viaţa le dă acestor copii, extemporale, teze sau teste. Tot Viaţa dă calificativele, notele şi cîteodată, sancţiunile. Din păcate, nu se prea admit contestaţiile.

Niciun dascăl nu va reuşi să supravegheze perfect un grup de adolescenţi dacă acei adolescenţi nu au primit acasă răspunsurile la întrebările care-i frămîntă.

Nu încerc să le găsesc scuze celor care poate au greşit printr-o supraveghere superficială. Dacă au greşit, vor plăti. Penal şi moral. Dar durerea tot a părinţilor va fi.

Încerc să găsesc un răspuns la o întrebare: ce pot face părinţii pentru a nu mai fi în situaţia să dea vina pe alţii sau pe fatalitate, pentru a nu se mai ajunge la situaţii tragice? Ce trebuie să facă părinţii pentru a se bucura de copiii lor şi nu pentru a-i jeli?