Subsolul unei dimineţi

Am plecat pe jos din Eroilor, spre Kogălniceanu, mergeam pe bulevardul Regina Elisabeta, ploua încet şi noi căutam un loc unde să mâncăm ceva, de dimineaţă.

Nu găseam nimic, bulevardul era plin de clădiri frumoase şi pustii, apoi s-a pornit ploaia mai tare, umbrela noastră mică şi ruptă ne ferea cu zgârcenie, picăturile reci ni se strecurau pe spinare, maşinile treceau zorite prin lumea aia cenuşie, udă, indiferentă, ”Trebuie să intrăm undeva, neapărat!” mi-a zis ea, şi am fost de acord şi chiar atunci am dat de uşa aia deschisă, părea că atunci a apărut, ca o împlinire a dorinţei noastre, numai că mie mi se părea cam ciudat să intru într-un bar aşa de dimineaţă, se pare că nu ne pusesem dorinţa prea clar, căci mie mi-era foame, nu sete, dar uşa ne aştepta, nu se grăbea, avea răbdare. Am şovăit, ne-am sfătuit, am intrat! 

Scările coborau abrupt spre subsolul transformat într-un bar cu temă orientală, era genul de local pe care îl evit mai mereu, căci nu mi se pare deloc convingător, dar acum m-a prins dintr-o dată, mirosul beţişoarelor aromate, culorile stridente, tocite de timp, pernele uzate de sutele de studenţi şi de elevi chiulangii, refugiaţi acolo să bea, să fumeze şi să se pupe, zi după zi şi an după an, aşa cum mi-a zis mie o prietenă, lucirile stinse ale ornamentelor şi muzica, mai ales muzica indiană, toate m-au învăluit şi îmi şopteau minciuni fără pereche la fiecare ureche. Ne-am veselit brusc, contrastul cu vremea de-afară era puternic şi imediat, a fost ca şi cum am trecut printr-un portal într-o altă lume, senzaţia de magie era subliniată şi de faptul că-n primele secunde nu am văzut pe nimeni, nici barman, nici ospătar, nimeni, eram noi doi într-un univers de perne colorate şi uzate, deschis la mijloc de bulevard şi de dimineaţă, cu statuete reprezentând elefanţi cu trompe ridicate, rajahi mustăcioşi desenaţi pe perete şi narghilele cu talia subţire. Apoi a apărut şi fata care ne-a servit, era amabilă şi zâmbitoare, am cerut două cafele şi o apă plată, apoi ne-am tolănit.

Am intrat pentru zece minute şi am stat o oră! Ea s-a descălţat şi s-a întins literalmente pe canapele, muzica era doar pentru noi, beam cafea proastă şi mult prea scumpă, râdeam şi nu ne păsa. Între fumul aromat al beţişoarelor şi melodiile când indiene, când arăbeşti, era o complicitate evidentă, zeci de dansatoare îşi atingeau de faţa mea vălurile mătăsoase şi transparente, şi le lăsau să cadă, una câte una, zâmbeam fiecare ca pentru sine, vorbeam rar, râdeam, clar, cafeneaua aia kitsch avea secretele ei, se adâncea cu noi tot mai mult în vintrele Bucureştiului, dezvăluindu-mi poveştile lui ascunse, era un fel de dor, un fel de patetism dulceag, m-am gândit că Eliade ştia asta, cunoştea bine uşile care duceau în altă parte. Bucureştiul este un vehicol! Când am închis ochii, mirosul de cafea proastă, de beţişoare şi de perne învechite mi s-a vârât în creier ca un opium, a fost o călătorie foarte lungă! 

Când am plecat ploua şi mai tare, am deschis uşa dinspre stradă şi omul care a trecut zorit, ne-a privit mirat, surprins, probabil că arătam ca şi cum am petrecut acolo toată noaptea şi ieşeam abia atunci, în mijlocul dimineţii, veseli şi într-un fel de transă. Poate că aşa a şi fost! Am călcat într-o baltă şi apa rece m-a muşcat de picior. Ne-am despărţit, eu de ea şi ea de mine, în dreptul Teatrului Bulandra, eu am fugit spre metrou, peste Dâmboviţa care curgea grasă, opulentă, fără nici o legătură m-am gândit la un viţel gras! Un pescar izolat înfrunta vremea, Parlamentul era mai cenuşiu decât de obicei şi toate frunzele copacilor se lingeau între ele. Mi-am amintit că doar o oră mai devreme, trilurile unui cintezoi (sau ce-o fi fost el) mi-a evocat explicit doinele jeluitoare ale oltenilor! 

Trenul a intrat în staţie, plin de culori stridente. M-am aşezat într-un colţ, am scos telefonul, m-am ascuns în mine, am jucat şah şi am pornit spre Dristor, pe sub oraş, apropiindu-mă cu patru staţii de metrou, de India!