Puteri paranormale

Mi-au revenit puterile paranormale. Văd din nou oamenii pe stradă înconjuraţi de bule din care le ies gândurile, ca în revistele de benzi desenate. Văd iar ura şi dragostea emanând din ei ca o căldură colorată. Aud un început de frază rostită la telefon, apoi totul continuă la mine în cap, de cealaltă parte a receptorului deocamdată invizibil. Le aud ideile şi le simt fricile ca pe nişte vibraţii care ne îndepărtează unii de ceilalţi.

Se pare că mi-au revenit puterile paranormale, dar nu e nimic ieşit din comun în ceea ce pot eu să fac. Sunt nişte lucruri mărunţele şi decente, pe care aş putea de fapt să le fac în fiecare zi, dar nu ştiu pentru ce motiv nu reuşesc. Poate că uit cum se face. Poate că uit uneori cum toţi avem războaiele noastre, toţi invadăm, toţi suntem bombardaţi, toţi apăsăm butoanele nucleare cu ochii închişi.

Uneori, văd firele care ne leagă unii de alţii, peste străzi, peste parcuri, dincolo de autostradă, până la munţi, printre copaci, pe poteci noroioase, peste vârfurile brazilor. Firele dintre oameni străbat neînfricate aerul tare al înălţimilor, coboară apoi spre sate, trec prin acoperişuri prăpădite, trec prin şoproane şi prin gospodării, printre doi porci care îşi rumegă masa de dimineaţă, firele trec printre găinile speriate din poiată, apoi îşi continuă drumul ca într-un arc electric nesfârşit. Firele dintre oameni merg mai departe, nu ţin cont de semne de circulaţie, nici de paralele sau de meridiane, ci îşi urmează scopul pe cel mai apropiat traseu: linia dreaptă a gândului.

Eu, pe urma firelor care leagă oamenii, pot să văd cum trecem, mai departe, prin gări murdare, silozuri părăsite, clădiri în care nu va mai fi niciodată nimic, pe lângă un bărbat care face pişu lângă un gard, pe lângă un câine adormit pe marginea drumului, trecem prin păduri de salcâm, prin şcoli, case, clădiri de sticlă, pieţe. Firele îşi găsesc drumul, zvâcnesc şi îşi fac loc spre ceea ce caută. Se izbesc de oameni necunoscuţi, într-un mod invizibil, ca şi cum şi-ar fi greşit ţinta, lovesc în precupeţe, în poştaşi, în fete cu fusta de o palmă care se duc la liceu, apoi continuă cu precizie, printre biciclişti, pensionari şi doamne îmbrăcate în rochii înflorate.

Firele dintre oameni sondează orizontul ca un robocop performant, radarele lor palpită de emoţie când se apropie de destinaţie, deschid uşi pe care le trântesc mai apoi, scormonesc sertare, dulapuri, cearşafuri, se strecoară prin geamul întredeschis, caută în curtea din spatele blocului, trec prin toate buruienile, alunecă pe deasupra maşinilor parcate, străbat înserarea şi înconjoară clădirea, bietele fire dintre oameni, obosite de atâta distanţă parcursă într-un sfert de secundă.

Firele care leagă oamenii se opresc derutate la colţul străzii. Ne uităm când în stânga, când în dreapta, cu nedumerire. Ce-i drept, firele s-ar putea întoarce înapoi, pe drumul pe care au venit, într-o perioadă de timp de nemăsurat. Ce-i drept, şi eu aş putea să-mi spun că de fapt puterile mele paranormale nu funcţionează. Dar momentul ăla în care tu apari de după colţ, pe bicicleta pe care nu te-am văzut până acum, ducând cu tine toată liniştea lumii, arată că firele dintre oameni nu dau greş niciodată.