Pasajul Latin, între utilitate şi menirea de spaţiu public

Pasajul Latin din Bucureşti, fost Pasajul Lipscani.

Există două moduri prin care putem privi orice obiect făcut de mâna omului: apreciind utilitatea acestuia sau contemplând frumuseţea sa. De cele mai multe ori obiectele sunt un compromis acceptabil între folositor şi încântător, echilibrul acestor două elemente contrarii fiind în ochii privitorului.

Cum putem aprecia un pasaj care subtraversează un bulevard foarte circulat al capitalei? Este el un simplu coridor de trecere ori un spaţiu public? Şi dacă este util, poate fi şi frumos? Sau este frumos prin utilitate? Teoretizând una dintre ideile dragi antropologilor, pasajul este un loc de trecere, dar nu ne referim la actul mecanic al mersului, ci la relaţionalizarea aproape mitologică cu un spaţiu înconjurător clar delimitat.

Întrebând un urbanist, mai ales pe cineva din generaţia imediat următoare celui de Al Doilea Război Mondial, acest culoar de trecere este precum o arteră într-un sistem circulator, asigurând fluenţa. Orişicum am privi, el a fost creat întru folosul oraşului, asigurându-i coerenţa acolo unde autostrăzile urbane au despicat cartiere, alienând stanga de dreapta unor zone. Se putea, totuşi, face acest pasaj şi pentru folosul oamenilor? Nu al oraşului în mulţimea sa de puhoaie de indivizi, ci pentru alinarea lor spirituală?
 

După vreo 40 de ani de existenţă, fostul Pasaj Lipscani, actual Latin, a fost redefinit ca un spaţiu public cu mesaj cultural, renunţându-se la stricteţea funcţionalismului modernismului temperat de la sfârşitul anilor 1960.

Spaţiul public are atât o reprezentare materială, cât şi o întrupare socială, prin interacţiunea invidizilor ce-l populează  

Spaţiul public este o oglindă îndeajuns de fidelă a situaţiei unui oraş şi a unei societăţi. Spaţiul public are atât o reprezentare materială (străzi, parcuri, pieţe etc), cât şi o întrupare socială, prin interacţiunea invidizilor ce-l populează şi prin modul în care populaţia percepe, explorează şi experimentează oraşul. Spaţiul public este, în consecinţă, un act de experimentare şi de exprimare în tiparele urbane a oraşului de către cei care-l alcătuiesc.

Orice urbanist lucreză cu 4 parametri de bază în vederea ameliorării unei aglomeraţii urbane: locuit, lucru, comerţ şi timp liber, fiecare dintre ei reprezentând în sine un micro-univers. Un urbanist sau un arhitect responsabil de sistematizarea/ punerea în practică a unuia dintre cei 4 parametri este deopotrivă demiurg, cât şi un veritabil antropolog al vieţii urbane, deciziile sale înfluenţând apoi cursul vieţii cotidiene a locuitorilor respectivei zone.
 

Aruncându-ne privirea, fie şi-n treacăt, asupra felului cum a fost folosit spaţiul public în Romania postbelică, observăm limpede că spaţiul acesta a fost unul rigid, impus de puterea politică, nu în baza vreunei teorii academice, ci în numele unei utopii a fericirii comune. După anul 1990, spaţiul public bucureştean a devenit un fel de sat fără câini, un loc al nimănui, întrând în categoria spaţiilor publice nealocate social, nu urbanistic (pieţe agresate arhitectural prin implanturi deja atinse de carie, funcţionalităţi ambigue, mobilier stradal nefuncţional sau de proastă calitate şi de o prea mare diversitate), astfel încât asistăm azi la migrarea spaţiului urban din stradă, din piaţă, din parc în măruntaiele acelor hale atomizatoare numite generic mall-uri.
 

Un oraş este alcătuit nu numai din zone compacte de clădiri simetrice, cu aliniament la stradă şi în mare acelaşi regim de înălţime, ci şi din spaţiile dintre ele. Pasajul Latin corespunde acestei nevoi de destructurare impusă, rupând ţesutul urban dens construit de pe Lipscani şi purtând apoi paşii spre grădina bisericii Sf. Gheorghe, timpul petrecut în lungul său fiind acum arc peste timp între vremurile dacilor şi romanilor, iar apoi ale statelor medievale româneşti. În fapt, chiar Pasajul în sine este un şirag simbolic între Lupoaica din Piaţa Roma şi Piaţa Decebal, de pe partea opusă a bulevardului Ion C. Brătianu. Spaţiul astfel creat este unul cultural, răspunzând nevoii vieţii urbane de exploare şi distracţie. Liantul îl reprezintă reproducerile scenelor de pe Columna lui Traian, ca element constituent al noului său mesaj: mitul eroilor fondatori, transpus în imagini palpabile.

Un rol aparte în succesul acestui construct teoretic înfăţişat mai sus o reprezintă planificarea urbană făcută de către autorităţile oraşului, mai ales că ne aflăm într-o societate care a aşezat urbanismul la picioare investitorului privat, uitând cu desăvârşire de locuitorul simplu al oraşului, ultima persoană capabilă să influenţeze dezvoltarea urbei în care trăieşte. Astfel, Puterea îşi exercită prin rolul de proiectand-comanditar şi pe cel de diriguitor al direcţiilor de urmat în arhitectură şi-n planificarea urbană.

Aceasta a fost o primă parte dintr-o serie de câteva articole dedicate Pasajului Latin, respectiv cea dedicată discursului teoretic despre utilitatea sa şi despre ideea din spatele primenirii sale. Vor urma alte câteva părţi în care voi arăta transpunerea în operă şi voi explica de ce o idee bună nu poate fi salvată de o execuţie total greşită.