La cumpărături în iad

Un nene de vreo 50 de ani, cu faţa de om cu frică de Dumnezeu, a intrat în magazin cu o hârtie de 5 lei în mână. S-a îndreptat spre vânzător, i-a întins banii şi i-a zis: „O apă minerală la doi litri, vă rog“. Magazinul fiind cu autoservire, iar vânzătorul fiind o scârbă intergalactică faimoasă în tot cartierul pentru asta, am ştiut cu toţii că întâlnirea dintre cei doi e sortită dezastrului.

Vânzătorul, care răsfoia o revistă, s-a întors spre el cu o mişcare robotică, l-a măsurat trei secunde, apoi şi-a dat ochii peste cap. „Apa este pe raftul acela. Te rog să iei de acolo“. Am răsuflat uşuraţi, se terminase repede. Însă de fapt, nici nu începuse încă. „Care raft, nu vă supăraţi?“.

Vânzătorul a făcut un efort enorm, l-a privit pe client ca pe un câine murdar care intră să se adăpostească de furtună în magazin şi i-a arătat cu degetul spre raft: „Acolo, în capăt, e o vitrină. De acolo!“. Toţi clienţii din magazin au înlemnit. Cu toţii ne-am făcut de lucru pe la rafturile lângă care ne aflam în acele momente, sperând ca bietul om să scape cu viaţă. Adevărul este că politeţea nu-i cel mai mare atu al vânzătorului din acest magazin şi cu toţii o ştim prea bine.

O vecină supraponderală, de exemplu, a cumpărat trei pateuri într-o zi, iar vânzătorul i-a spus: „Păi şi normal că nu te saturi cu două“. Alt vecin, mai surd de-o ureche, a fost scos afară pentru că vorbea tare la telefon, iar unei octogenare i s-a spus: „Decât să stai să te holbezi la rafturile mele ore în şir degeaba, mai bine mergi acasă, că sigur te caută cineva“. Un domn elegant, la vreo 70 de ani, a primit următoarea replică: „A, aţi venit la cumpărături la mine în loc să bântuiţi oraşul cu tramvaiul?“. În fine, un băieţel de la doi susţine că a luat un şut în fund sau chiar două după ce a dărâmat, din greşeală, raftul cu pufuleţi. Aşadar, este mai mult decât clar că toţi îi ştim de frică vânzătorului.

Cu toate astea, bietul om care intrase la cumpărături în magazinul de la parterul blocului nostru, fără să aibă habar unde nimerise, a mers din greşeală în greşeală. La fel de senin ca în prima secundă, a replicat: „Nu vă supăraţi, deci iau eu direct de acolo apa, pur şi simplu?“. Vânzătorul era exasperat. De multă vreme nu i se mai întâmplase aşa ceva, pur şi simplu nu înţelegea cum e posibil să vină cineva în magazinul lui şi să îl enerveze, să îl plictisească într-un asemenea hal supraomenesc. În fond, era un biet vânzător. Cât putea el să îndure?

Între timp, noi, ceilalţi clienţi rămaşi înmărmuriţi, speram să nu curgă prea mult sânge şi, în fine, ne doream ca mai apoi vânzătorul să nu se răzbune pe noi de nervi. Acesta a lăsat din mână revista pe care o răsfoia, şi-a trecut mâna prin păr şi a strigat: „Da, domne, de câte ori să îţi spun, te duci şi îţi iei apa care îţi trebuie de acolo, că io nu sunt servitor aici, bine? Clar? Deci te duci şi îţi iei singur apa şi am terminat!“.

Cumpărătorul a dat din umeri şi s-a dus spre vitrina cu apă. Noi ne-am strâns coşurile pline şi ne-am aşezat la coadă, cuminţi, fără să ne îmbulzim şi fără să îl deranjăm prea tare pe vânzător, care a oftat şi a început să ne scaneze produsele cu silă. Bărbatul s-a dus, şi-a luat singur apa din vitrină şi a ieşit din magazin liniştit, salutând, fără ca vânzătorul să se prindă ce se întâmplase. Am aplaudat la noi în cap, apoi ne-am plătit cumpărăturile şi ne-am dus pe la casele noastre, bucuroşi că suntem încă în viaţă.