De ce se muta Mihai Eminescu din casă în casă şi cum avea Nichita Stănescu revelaţii printre aburii alcoolului

Mihai Eminescu era cunoscut printre prieteni ca fiind o persoană dezordonată FOTO Arhivă

Mihai Eminescu este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai României, dar pe lângă faima câştigată din poezie, Eminescu era cunoscut de prietenii săi ca fiind o persoană dezordonată şi un mare pasionat de cafea. De asemenea, pasiunea lui Nichita Stănescu pentru alcool a fost una despre care s-a tot vorbit de-a lungul timpului.

În anul 1877, după ce a părăsit Iaşul, la îndemnul lui Ioan Slavici, Mihai Eminescu s-a mutat în Capitală. Aici, a stat pentru prima dată într-o locuinţă din strada Speranţei. Era o căsuţă în stil ţărănesc, singură în curte, cu pridvor pe stâlpi de lemn.

Casa avea două camere, în mijloc avea o tindă în capătul căreia se găsea şi o mică bucătărie. Ca ajutor avea o bătrână care ţinea rânduiala casei. De mâncat, mânca la „birtul economat a lui Duro“, din Strada Academiei, colţ cu strada Doamnei. Nu prea ieşea din casă decât să meargă la redacţie, mai rar pe la cafenele. Când era acasă, bătrâna nu avea voie să-l supere cu prezenţa ei, iar când pleca de acasă îşi închidea locuinţa cu cheia, tot de teama ca nu cumva bătrâna să vrea să facă ordine şi să-i împăştie manuscrisele. Din acest motiv, în casa poetului ajunsese să fie o dezordine incredibilă, să fie murdară şi aproape imposibil de locuit.

În aceste condiţii, poetul nu s-a mai uitat înapoi şi s-a mutat în curtea mănăstirii Caimata, unde găsise un fel de chilie călugărească. Acolo, sub nişte bolţi scunde şi afumate şi-a mutat masa de brad, lăzile cu cărţi şi cu manuscrise. Apoi totul s-a repetat. Treceau zile şi nopţi fără să mânânce şi fără să se dezbrace.

Nopţi pierdute şi cafele

Toţi care ţineau la el spuneau că ar trebui ca Eminescu să fie în „grija“ cuiva cu autoritate. Această persoană a fost găsită: Titu Maiorescu. Mihai Eminescu a primit oferta lui Titu Maiorescu de a locui la el, dar pentru o scurtă perioadă prietenii lui au hotărât să-l trimită la ţară, unde putea să se bucure de aer curat şi de apă bună. Cât a stat la moşia Floreşti, Eminescu a fost destul de fericit, mai ales că a stat singur. În timpul acesta Titu Maiorescu i-a luat lucrurile şi i le-a mutat la el acasă într-un iatac mare, luminos şi curat, unde i le-a şi aranjat.

Întors în Bucureşti, Eminescu nu a rezistat decât două săptămâni la familia Maiorescu. Viaţa aşezată cu mese regulate, grijă pentru sănătate şi locul în care stătea, fără nopţi pierdute şi cafele fără număr nu era una făcută pentru el. Poetul a încercat, dar a fost prea mult.

A hotărât să se mute la Slavici, dar apoi s-a răzgândit şi s-a mutat pe lângă Biserica Sfântul Constantin, în casele unui săpunar care i-a închiriat două odăi cu intrare separată. Întrebat de Ioan Slavici de ce a făcut asta, i-a răspuns că voia să se căsătorească cu Veronica Micle –  care atunci era văduvă – şi să locuiască împreună. Cum lucrurile nu au stat tocmai aşa, Eminescu, după câteva luni şi-a părăsit noua locuinţă şi s-a mutat cu Slavici şi familia acestuia, în casa pe care prozatorul o avea pe Calea Victoriei. 

„Ioan Slavici primise o educaţie extrem de riguroasă de la mama sa, o femeie severă, devenind şi el foarte ordonat şi meticulos. Eminescu îl respecta şi era influenţat de Slavici, dar şi Slavici ţinea la Eminescu şi-i recunoştea cu prisosinţă meritele. Un timp au convieţuit convenabil, chiar dacă Slavici era cam strict în anumite privinţe benefice poetului. În primăvara anului 1883 situaţia dintre ei se înrăutăţeşte. Eminescu nu mai e la fel de docil, iar Slavici nu mai era dispus să accepte nimic, mai ales că era şi bolnav. Doar că şi Eminescu era foarte grav bolnav. Curând a ajuns în sanatoriul doctorului Şuţu. De acolo a plecat la un sanatoriu din Viena, apoi, cu un prieten, Chibici Râvneanu, în Italia. Când s-a întors în Bucureşti, Slavici l-a găsit complet schimbat neputând  conversa deloc cu el. Declinul îi era vădit“, povesteşte Lelia Jamani, reprezentanta Muzeului Municipiului Bucureşti.

Nichita, revelaţii printre aburii alcoolului

Nichita Stănescu a fost un geniu al poeziei fără doar şi poate. Un om extraordinar de talentat, care le-a lăsat românilor o moştenire cultură impresionantă. Cu toate acestea, se pare că Nichita ar fi avut o pasiune mare pentru alcool.

Alcoolul era pentru Nichita un „drog“, care îi menţinea starea permanentă de inspiraţie, îl stimula să creeze şi, cu cât îl consuma mai mult „cu atât părea mai lucid“.

„În vara lui 1977, atunci când m-am împrietenit cât de cât cu Nichita, acesta era deja dependent de alcool. Mai bine zis de vodcă. Cu toate că bea foarte mult, peste două sticle de vodcă pe zi, Nichita nu era aproape niciodată beat. Alcoolul îi producea o stare de efervescenţă intelectuală vecină cu geniul“, povestea în urmă cu doi ani despreprozatorul Ştefan Agopian.

Pe 13 decembrie 1983, ziua în care poetul s-a stins din viaţă, Nicolae Ceauşescu îi trimitea o coroană de flori, gest surprinzător pentru acea vreme şi destul de rar făcut de dictator. Acesta lucru îşi găseşte şi o explicaţie în rândul istoricilor, faptul că nu era un contestatar al regimul a cântărit mult în gestul făcut de Ceauşescu.