Concursul de arhitectură

Ordinul Arhitecţilor a lansat un nou concurs de arhitectură. Ca şi în alte rânduri, în cazul multelor concursuri organizate în Bucureşti sau în ţară, arhitecţii mizează pe concurenţă – în limitele regulamentlui de concurs – pentru a oferi clientului cea mai bună soluţie. De data asta clientul e chiar Ordinul Arhitecţilor – Filiala Bucureşti, cu alte cuvinte arhitecţii sunt propriii lor clienţi.

E vorba de amenajarea unei clădiri vechi care va deveni sediul filialei şi, mai mult decât atât, un centru cultural, de informare şi manifestări legate de arhitectura şi urbanismul Capitalei. Şi dumneavoastră, cetăţeni ai Bucureştilor, veţi beneficia şi veţi fi liberi să îl vizitaţi.

De ce postez asta? Folosesc prilejul pentru a deschide discuţia despre atribuirea proiectării unui obiectiv de interes public, fie că e din bani publici sau privaţi. O să ziceţi că nu vă interesează, că nu e de interes general cum se atribuie proiectele. Greşiţi! De fapt e vorba de banii voştri. Voi sunteţi clienţii!  Situaţia OAR e o excepţie.

Aici banii sunt ai membrilor. Ca să liniştesc spiritele: OAR nu primeşte bani de la buget, se autofinanţează şi, conform Legii 184/2001, e „non-profit“ şi „de interes public“. Asta înseamnă – ceea ce unii au înţeles deja – că arhitectura nu aparţine arhitecţilor, ci că ei sunt în slujba cetăţii şi a cetăţenilor cărora le sunt destinate clădirile. Şi nu e vorba numai despre arhitectură, ci şi despre urbanism. Aici e mai grav: o casă poate să dureze 100 de ani, o stradă  poate dura 500 de ani, un oraş – 1.000 de ani. Nu trebuie să ne fie indiferentă calitatea clădirilor pe care ne cheltuim banii. A trecut vremea cantităţii, după epoca peşterilor, a venit epoca construcţiilor şi de atunci a urmat o evoluţie ce nu va conteni - cerinţele, posibilităţile, tehnologia se schimbă neîncetat.

Priviţi exemplul din ţara noastră: boom-ul de case imediat după 1990 (în mediul urban sau rural) s-a caracterizat prin cantitate: case mari, camere multe, lindab, încălzire centrală, polistiren, termopan – o abordare simplistă de adăpost confortabil. De la o vreme, pretenţiile clienţilor au crescut şi au început să ia în seamă  calitatea: aspectul, materialele de finisaj, gustul propriu, originalitatea.

Selectarea proiectanţilor pe bază de concurs conduce la calitate: să câştige cel mai bun proiect. Dar cum se stabileşte care e cel mai bun? Cu arbitri, cu juriu format din cunoscători, din profesionişti, ca la patinaj artistic (dacă vreţi) sau ca la concursurile din cadrul Festivalului George Enescu. Să nu ne aşteptăm să se aleagă proiectul cel mai bun de către bancheri, medici, industriaşi sau sportivi nici de către scriitori, actori, politicieni şi, cu atît mai puţin de către preoţi...

Concursul de arhitectură are o veche tradiţie. Cu mai bine de 600 de ani în urmă, în Florenţa anului1401, a fost iniţiat un concurs (poate primul?) de către Fondul „Arte di Calimala“ – ghilda înfloritoare a negustorilor de textile – pentru a desemna, dintre mai mulţi arhitecţi-sculptori-pictori renascentişti,  pe cel ce va realiza porţile (de nord şi mai apoi de vest) ale Baptisteriului. Porţile proiectate şi realizate de Lorenzo Ghiberti se pot admira şi sunt de notorietate şi astăzi.

Alt exemplu, de mai încoace, din ţara noastră: anul 1926, un an distins printr-o avalanşă de concursuri publice (de arhitectură): Primăria oraşului Bucureşti, Palatul ministerului de domenii, Primăria din Craiova, Asociaţia inginerilor de mine, Biserica Madona Dudu, Academia română etc. Citim în revista „Arhitectura“ anul V 1926: „...cu acest concurs (Primăria Bucureşti n.r.) s-a dovedit că mai există şi altă soluţie, poate mai nimerită. Iată deci avantajul unui concurs public şi dezavantajul de a rămâne avizat la o singură părere, cum stă cazul însărcinărilor directe.“

Obiceiul prost de a atribui proiectarea direct, fără concurs, generează corupţie şi ascunde, de cele mai multe ori, metoda „bani-îndărăt“ – o parte din onorariul de proiectare se întoarce la decidentul care a tras sforile – lucru ce desfiinţează primatul calităţii, al profesionismului. Mai nou, aflăm că, oricum, corupţia poate apărea chiar şi în cazul concursului câştigat „pe bune“. E cunoscut cazul unor arhitecţi curajoşi care au denunţat, la Râmnicu-Vâlcea, o cerere de mită, mergând până la organizarea unui flagrant-delict împreună cu procurori DNA. Dar câţi sunt ca ei?

De asta zic că legiferarea atribuirii prin concurs a proiectării de arhitectură pentru investiţiile din bani publici nu ar aduce decât corectitudine, ordine şi calitate. Există ţări civilizate (Franţa, de exemplu) unde legea prevede obligativitatea atribuirii prin concurs a proiectării de arhitectură a obiectivelor de investiţii ce se află peste un anumit plafon ( de valoare sau de importanţă).

De altfel, Uniunea Europeană are de mult în vedere reglementarea achiziţiilor publice. Directivele 2004/17 CE şi 2004718CE precum şi Cartea Verde privind strategia 2020 de modernizare a politicii UE în acest domeniu (emisă în 2011 şi larg dezbătută în 2013) sunt pline de prevederi în favoarea ideii de concurs. Numai că şi acolo directivele sunt, de 10 ani, tot în dezbatere...

Mi s-ar putea spune că bat câmpii, că „ţara arde şi baba se piaptănă“. Desigur, sunt lucruri mai importante ce aşteaptă comentarii, dezbateri, opinii, rezolvări, dar nici arhitectura, nici urbanismul nu sunt bagatele ci pun jaloanele dezvoltării oraşului şi mediului construit, pe mulţi ani, în viitor. Vrem să trecem de la cantitate la calitate, iar calitatea nu are câştig de cauză decât prin competiţie, prin concurs. Fără concurs de arhitectură bine organizat, ne trezim cu imaginea vetustă a Teatrului Naţional, proaspăt recondiţionat, cu mastodontul din Piaţa Charles de Gaulle sau cu nălucirea ce va fi Catedrala Mântuirii...