Arhitectura şi mitologia

În mitologia populară din România, credinţele legate de cocoş datează chiar din vremuri precreştine, ajungând apoi să se suprapună peste credinţa propovăduită de Hristos.

Perioada interbelică a însemnat apogeul acestui oraş, când efervescenţa creatoare a arhitecţilor s-a pliat perfect peste dorinţele de epatare a unei clase de mijloc prospere şi relativ înalt instruite. Stilurile neo-clasice, neo-românesc, art deco sau modernist au adus fiecare dintre ele modalităţi noi de interpretare a registrului grafic, înfrumuseţând după priceperea arhitectului şi puterea bănească a clientului noile case bucureştene. Dacă stilurile clasicizante îşi trăgeau seva din decoraţiunile de sorginte antică, iar cel neo-românesc se inspira puternic de pe urma bisericilor valahe târzii, stilul art deco era unul foarte eclectic în exprimare. Aici întâlnim de la motive industriale până la unele psihedelice şi de la unele de sorginte vegetală, luxuriant redată în broderii din piatră şi mortar aplicat, până la unele ce sunt importate din tradiţiile româneşti. Astfel, spre apropierea anilor 1940, stilurile neo-românesc şi art deco de factură românească (diferit în exprimare faţă de cel occidental) ajung să se metişeze, rezultând uneori creaţii foarte interesante.

Motivul cocoşului este mai puţin folosit în cadrul registrului decorativ al caselor capitalei, stilul neo-românesc uzitând cu precădere imaginea grădinii raiului, unde păuni se înfruptă dintr-un vrej de viţă de vie, reprezentări vegetale a acestei grădini sau motive ale artei ţărăneşti, precum jocuri geometrice, căpriori în a cărei decoraţie se regăsesc capete de cal sau reprezentări ale vieţii pastorale. Dintre toate acestea, cel mai adesea casele concepute într-un stil art deco metişat cu neo-românesc au preluat imaginea păunului din grădina Domnului sau chiar a ferestrelor în arc frânt de factură orientală. Cu atât mai rar este acest panou pentru stilul mai sus amintit, căci este o raritate şi pentru cel neo-românesc, puternic influenţat de tradiţiile bisericeşti şi cu rădăcini în modul în care meşterii populari obişnuiau să ridice casele.

Îmi place în mod deosebit acest panou, căci este realizat foarte stilizat, arătându-ne un cocoş foarte impetuos, ce se umflă în pene şi cântă cu toată puterea pentru a vesti ziua ce soseşte. Casa împrumută, de asemenea, alt element al stilului popular şi neo-românesc, anume stâlpii de susţinere ai balconului, realizaţi în aceeaşi manieră ca şi cei ai vechilor case negustoreşti, doar că sunt din zidărie. Regretul meu se îndreaptă spre faptul că această casă construită la sfarşitul anilor 1930, poate chiar începutul anilor 1940, nu este îngrijită şi nici pusă în valoare, neavând parte de o perspectivă prea bună din stradă. Din această fotografie, nu puteau lipsi, bineînţeles, în niciun fel cablurile atârnate peste tot unde se poate şi atât de iubite de actualii bucureşteni.

În mitologia populară din România, credinţele legate de cocoş datează chiar din vremuri precreştine, ajungând apoi să se suprapună peste credinţa propovăduită de Hristos. Cocoşul nu este numai ceasul destăptător al ţăranilor din poeziile idilice ale autorilor curentului sămănătorist, ci are chiar puteri magice atunci când coloritul penelor sale este preponderent negru. Se spune că această pasăre are harul de a auzi cuvântul Domnului şi toaca bătută de Sfântul Petru la porţile Raiului, astfel încât el se simte dator să alunge noaptea şi spriritele sale prin cântecul său. Ţăranii mai credeau de asemenea că un cocoş poate veghea drumul mortului spre lumea cealaltă, de aceea la înmormântare, înainte de a se coborâ coşciugul în groapă, pe sub acesta se trecea pasărea aceasta. Cu Sfântul Ilie are o relaţie deosebită, alături de paparude doar un cocoş poate cere cu sorţi de izbândă ploaia mult aşteptată, astfel că dacă în toiul unei zile caniculare se aud cocoşii cântând la amiază toţi deodată, se zice că aceştia-l roaga pe Sfântul Ilie pentru ploaie.

În ţara noastră, zona în care aceste tradiţii s-au păstrat cel mai bine este partea de nord a Olteniei, cu celebră localitate Horezu. Aici unii meşteri olari lucrează şi încă pictează tradiţional oalele, străchinile şi celelealte vase de gătit sau decorative cu picturi în culori vesele ale acestui mesager al zilei, dar şi cu arborele vieţii, şarpele casei (posibil o reminiscenţă a credinţelor anticilor romani, ce-şi pictau în casă şerpi aducători de noroc) sau motivul peştelui. Alţi meşteri, însă, fac aceste vase la presă, din lut de calitate slabă, căci turistul grăbit nu ştie sau nu are chef să se documenteze cu adevărat, ci tot ceea ce-l interesează este ca din goana maşinii să opreasca 5 minute şi să cumpere un asemenea vas, apoi continuând drumul spre Transfăgărăşan sau spre Bucureşti.

Credinţele în puterile cocoşului şi venerarea acestuia prin pictarea sa pe vasele de gătit nu este numai un simbol românesc, ci lucrul acesta se poate întâlni şi-n anumite zone din Italia, Franţa sau Serbia.