Cum a încercat Guvernul Roman să pună mâna pe „Adevărul“. CTP: „A fost singura dată în viaţa mea când am semnat o hârtie fără să o citesc“
0
REVOLTĂ În 1991, redacţia ziarului s-a răsculat împotriva directorului Darie Novăceanu după ce acesta a încercat să privatizeze „Adevărul“ cu Guvernul României acţionar majoritar
În primăvara anului 1991 s-a consumat unul dintre cele mai importante momente din istoria postdecembristă a cotidianului „Adevărul”. La începutul lui aprilie, în redacţie a izbucnit un scandal intern pe marginea privatizării ziarului, încheiat cu plecarea directorului Darie Novăceanu.
Novăceanu era, la vremea aceea, cel mai important şi mai cunoscut nume de la „Adevărul”. Fusese numit la conducerea ziarului în ianuarie 1990, de către grupul din fruntea FSN, cu intenţia de a pune publicaţia în slujba partidului şi de a crea în ochii cititorilor aparenţa unei schimbări la nivelul redacţiei, compusă exclusiv din foşti ziarişti la „Scînteia”. Pentru ca schimbarea să fie cât mai credibilă, noul director al ziarului a angajat şi câţiva ziarişti tineri precum Cristian Tudor Popescu, Corina Drăgotescu sau Magdalena Boiangiu.
„ASALTUL FINAL“
Mandatul lui Novăceanu în fruntea „Adevărului” s-a încheiat însă după numai un an şi două luni de la numirea sa în funcţia de director. Oamenii din redacţie au aflat că acesta pregătea privatizarea ziarului, urmând ca statul, mai exact Guvernul României, să deţină peste 90% din acţiuni, iar restul, procente infime, erau ale lui Novăceanu şi ale altor trei ziarişti consideraţi a fi oamenii săi, Cristian Tudor Popescu, Magdalena Boiangiu şi Mircea Bărbulescu. Redacţia s-a răsculat împotriva lui Novăceanu, cu toţii sperând la o privatizare după modelul „România liberă”, unde ziariştii preluaseră toate acţiunile ziarului.
„Am trăit cu iluzia că putem să facem ziarul şi să fim şi proprietarii lui, să nu lăsăm pe nimeni să se bage. Problema era că domnul prim-ministru Petre Roman pusese ochii pe el şi reuşise să-şi formeze un grup condus de Darie Novăceanu. Şi ăştia au pregătit un complot juridic, să privatizeze şi să fie statul principalul acţionar. Ei erau câţiva, iar noi, restul, eram 300. Speram că atunci când se va constitui societatea, se va constitui prin subscripţia tuturor din redacţie, nu doar a unora”, spune, astăzi, Sergiu Andon, fost ziarist la „Adevărul”.
În şedinţa din redacţie, aproape nimeni n-a fost de partea lui Novăceanu, inclusiv Cristian Tudor Popescu,
considerat omul său, ridicându-se împotriva lui. Toată echipa, mai puţin un vot împotrivă şi şapte abţineri, a votat pentru plecarea lui Darie Novăceanu de la „Adevărul”. În urma sa, s-a constituit un consiliu director format din cinci persoane cu răspunderi egale şi care să adopte decizii cu majoritate de voturi. Cei cinci erau Dumitru Tinu, Sergiu Andon, Viorel Sălăgean, Cristian Tudor Popescu şi Constantin Pavel, ultimii doi fiind ziarişti veniţi în redacţie după 1989.
În numărul din 1 aprilie 1991, ziarul a publicat un apel către cititori semnat „Membrii sindicatului liber Adevărul”, în care se anunţa că e vorba despre „cel mai greu ceas de până acum al ziarului”: „E un adversar puternic şi primejdios pentru întreaga presă română liberă. El constă în tendinţa crescândă a unor factori ai puterii executive centrale de a-şi subordona cel mai răspândit cotidian al ţării şi de a anihila statutul său de reală independenţă”.
În ziarul de a doua zi se preciza că „Darie Novăceanu este implicat într-un lanţ interminabil de incorectitudini şi interese financiare obscure de zeci de milioane de lei. Aceasta este explicaţia cramponării sale de un post din care a fost destituit legal şi irevocabil”. Se mai făcea aluzie la faptul că Novăceanu era susţinut de Petre Roman „de al cărui nume s-a prevalat de multe ori în atitudinile sale reprobabile”.
„ŞI AR FI FOST MULT MAI BINE PENTRU AMÂNDOI...“
Tot în numărul din 2 aprilie 1991, Cristian Tudor Popescu a scris articolul „Oameni şi cărţi” în care descria relaţia sa cu Darie Novăceanu şi condiţiile în care acesta a plecat de la „Adevărul”. „Când v-am întâlnit eraţi pentru mine profetul a doi Dumnezei: Borges şi Sabato, care mi-au marcat definitiv viziunea literară şi viaţa”, îi scria Cristian Tudor Popescu lui Novăceanu, cunoscut traducător de literatură spaniolă. „Aşa se explică faptul că am acceptat să lucrez la «Adevărul», vă mai amintiţi poate după câte ezitări. Pe măsură ce trecea timpul convieţuirii noastre, imaginea dv. în ochii mei căpăta pete neplăcute la culoare”.
CTP scria apoi despre cum Novăceanu i-a strâns pe cei din redacţie şi i-a anunţat hotărârea lui cu privire la noua formă de privatizare: „Acţiuni de stat majoritare şi acţiuni individuale. Hotărâre pe care aţi adoptat-o fără să vă consultaţi cu absolut nimeni din redacţie. (...) Aţi afirmat că aţi fost alungat din redacţie. Fals: v-aţi ridicat, agasat, plictisit şi v-aţi îndreptat spre ieşire. (...) D-le Novăceanu, s-o spunem pe-a dreaptă, cum arăta acest ziar când am venit eu la el, iar dv. eraţi deja director? Păi, era profesenist, proguvernamental, proprezidenţial. Iar ţâşnirile de populism agresiv erau nu rareori prezente în paginile lui”. Articolul se încheia memorabil: „În rest, «Abbadon» şi «Moartea şi busola» rămân neclintite pe noptiera mea. Şi ar fi fost mult mai bine pentru amândoi dacă nu vă iubeam atât de mult”.
La atacurile din ziar, Novăceanu a răspuns printr-o intervenţie la Televiziunea Română şi printr-un interviu publicat în ziarul „Expres“, vorbind despre „tentativa unui nucleu din conducerea ziarului de a-şi asigura întreaga putere. Vor găsi după aceea cui să-i slujească. (...) E vorba de o sete de câştig cât se poate de mare şi, pe de altă parte, o sete de putere din partea acestui nucleu, format din Sergiu Andon, Dumitru Tinu, Viorel Sălăgean, mai puţin cei doi cooptaţi în acest colegiu director şi care sunt angajaţi de mine (n.r. – Cristian Tudor Popescu şi Constantin Pavel)”.
Sergiu Andon neagă dorinţa de înavuţire şi susţine că ziarul a trecut prin momente grele după ce metoda de privatizare propusă de Novăceanu a fost respinsă de redacţie. „După vreo cinci ani e adevărat că s-a mărit şi gustul de câştig pe care unii l-au şi avut, dar la început voiam doar puterea de a conduce, voiam să fim liberi ca redactori. Ce înavuţire când societatea Adevărul, pe care Novăceanu apucase să o înfiinţeze, ne-a luat cam tot, până şi biblioteca din redacţie? Am fost în pericol să nu mai putem scoate ziarul, dar ne-am descurcat. Ei au înregistrat societatea şi la OSIM, cu grafica ziarului, şi ne-au notificat să nu mai folosim grafica titlului pentru că e proprietatea lor. Aşa a apărut aşa-numitul «Adevărul cocoşat», titlul ăla scris în arcadă, care a trăit zece ani pentru că ei nu şi-au folosit dreptul de marcă şi după zece ani s-a şters”.
CTP, de la „ficţiune speculativă“ la „şulfăneală gazetăreasco-politică“
Cristian Tudor Popescu, ziaristul care a marcat în mod decisiv istoria postdecembristă a cotidianului „Adevărul“, ne-a acordat un interviu despre perioada trăită în redacţia acestui ziar. Astăzi publicăm o parte din el, cea referitoare la momentul plecării lui Darie Novăceanu.
"Adevărul": Cum a fost momentul plecării lui Darie Novăceanu, cu acea revoltă în redacţie? Dumneavoastră eraţi, iniţial, de partea lui.
Cristian Tudor Popescu: Păi, bineînţeles că eram de partea lui. Dar de partea cui să fiu, de partea celorlalţi, ziarişti de la „Scînteia”? Eu nu aveam relaţii foarte strânse cu ei, în afară de câţiva. Spre exemplu, Dumitru Tinu, care făcea o figură distinctă între ceilalţi ziarişti de la „Scînteia”. Externist, avea o altă privire, venită din exterior, avea mai multă experienţă cu Occidentul. Dumitru Tinu era o persoană cu care aveam relaţii bune, era de asemenea Constantin Stănescu, iar ceilalţi, atât Sergiu Andon, cât şi Viorel Sălăgean, erau nişte ziarişti experimentaţi, cunoşteau manipulare, ştiau cum stau lucrurile în jurnalism.
În povestea asta cu privatizarea încercată de Novăceanu aţi semnat atunci şi o hârtie, apăreaţi alături de el printre acţionari.
Da, la un moment dat Novăceanu mi-a pronunţat cuvântul privatizare, „domnule, trebuie să ne privatizăm şi noi”. Într-adevăr, „România liberă” declanşase procesul. Eu nici nu ştiam ce-i aia privatizare, vă puteţi închipui? Era un concept foarte ceţos pentru mine. Novăceanu m-a chemat la el în birou şi mi-a zis: „Cristi, trebuie să semnezi o hârtie”. Am zis: „Semnez domn’ director, numa’ să nu fie o condamnare la moarte”. El a zis: „Vezi de treabă, e cu privatizarea. Trebuie să ne privatizăm, nu se mai poate”. A fost singura dată în viaţa mea când am semnat o hârtie fără să o citesc.
Asta când se întâmpla?
Pe la începutul lui 1991. Abia după vreo lună a apărut această adunare generală în redacţie. Atmosfera era foarte încărcată pentru că ceilalţi nu erau „blanc-beci” ca mine. Sălăgean, Andon, Tinu aveau legături, simţeau, aveau informaţii. Novăceanu a spus că a sosit momentul privatizării, iar aşa-zisa privatizare consta în următoarele: Guvernul trebuia să deţină peste 90% din acţiunile ziarul „privat” Adevărul, Darie Novăceanu avea un pachet de 3 sau 5% şi un număr de patru persoane deţineau procente infime. Era Alecu Gavrilescu, Magdalena Boiangiu, eu şi un domn Bărbulescu. Noi, ăştia patru, eram de formă, practic nu contam. Dincolo de Guvern, cel care deţinea pachetul de control, ăla de 3-5%, era Darie Novăceanu. Dacă se eterniza Guvernul Roman, Darie Novăceanu era, de fapt, proprietarul ziarului, alături de cei patru papagali, puşi de formă, între care şi subsemnatul.
Abia atunci aţi înţeles ce era cu hârtia pe care aţi semnat-o fără să o citiţi.
Când a venit vorba de cifre am înţeles şi eu şi am întrebat: „Domn director, ce privatizare e asta, domnule? Eu am înţeles că facem ceva ca la «România liberă», unde au luat ziariştii, nu Guvernul. Guvernul Roman poate să nu mai fie. Cine ştie cine vine în locul lui?”. S-au ridicat şi alţii, unii l-au atacat violent, spunând că vinde ziarul Guvernului şi era corect, pentru că nu era de acceptat chestia aia.
S-a spus că intervenţia dumneavoastră în acea şedinţă a fost foarte importantă.
Da, mereu mi s-a spus asta, că totul s-a stricat când m-am ridicat şi am început să obiectez. Pentru că eu eram considerat omul lui şi ceilalţi au zis că dacă nici eu nu-l mai susţin, atunci... Eu nu l-am atacat, doar că nu puteam trece peste procente. Novăceanu a spus: „Bine, domnule, dacă asta e atitudinea pe care o aveţi faţă de mine, atunci eu plec”. Acolo a apreciat greşit. A plusat cam în stilul lui Ceauşescu. A crezut că se vor speria de ideea de a rămâne fără el şi era o judecată corectă, pentru că oamenii ăştia de la „Scînteia” trăiseră până atunci cu frica în sân, oricând li se putea reproşa trecutul. Novăceanu a mizat pe teama asta, a crezut că toţi îl vor ruga să se întoarcă. S-a lăsat o tăcere de mormânt şi eu am fost singurul care m-am ridicat: „Bine, domn’ director, plecaţi, dar ziarul cui îl lăsaţi?”. La care replica lui: „Faceţi-l voi”. Aşa a zis. Şi a ieşit afară. Întâmplarea e că aşa s-a întâmplat.L-am făcut.
Aţi scris a doua zi articolul „Oameni şi cărţi“.
Da, despărţirea de Darie.
Şi acolo spuneţi că, în timpul convieţuirii de la „Adevărul”, imaginea lui Novăceanu căpătase deja în mintea dumneavoastră nişte pete neplăcute la culoare. Nu v-au împiedicat petele astea să semnaţi fără să citiţi?
Da. Petele neplăcute erau legate de altceva. De modul în care venise şi impusese nişte articole în redacţie. Venea seara, când ziarul era complet, şi punea un articol adus de el. Dar în raport cu mine, de pildă, a fost corect. Nu m-a cenzurat niciodată.
În finalul articolului „Oameni şi cărţi” spuneaţi „poate ar fi fost mai bine dacă nu v-aş fi iubit atât de mult”.
Da, da, pentru că eu altfel nu ajungeam acolo, domnule. Băi, copii, mă, eu nu eram atât de tânăr ca voi. Aveam 33-34 de ani, nu aveam niciun pic de experienţă în materie de şulfăneală gazetăreasco-politică. Eu veneam din ficţiune speculativă, din calculatoare, de la cenaclul Junimea al lui Crohmălniceanu. Ce treabă aveam eu cu politica? Nu eram deloc versat. Hârtia aceea era o hârtie de privatizare. Dacă era despre politica editorială a ziarului, pe aia o citeam. La asta mă pricepeam, ştiam ce înseamnă un text. Dar nu ştiam ce înseamnă privatizare, administrativ, eu nu ştiam ce salariu am, nu mi-am citit niciodată fluturaşul.
După plecarea lui Novăceanu aţi fost inclus în acel consiliu de cinci care conducea ziarul, alături de Andon, Tinu, Sălăgean, care, după cum aţi spus, „cunoşteau manipulare”. Nu v-aţi gândit că eraţi ăla tânăr şi naiv pe care îl foloseau toţi...
Sigur că m-am gândit, mai ales că au avut loc acele nopţi teribile, în care puteam fi luaţi în cătuşe. A fost un război de cine cedează primul: Petre Roman sau noi. Roman încă ţinea la imaginea lui, dar avea dreptul legal să ne scoată din sediu şi, dacă ne opuneam, ne putea băga şi în puşcărie. Avea dreptul legal, dar n-a avut curaj.
Apropo de întrebarea anterioară, vă deranja această postură?
Da, fireşte că mă deranja şi îmi dădeam seama că au nevoie de mine, dar gândiţi-vă la postura mea. Eu m-am aflat, în acea adunare, într-o stare de inferioritate morală faţă de nişte oameni. Singura dată în viaţa mea când am fost într-o situaţie de inferioritate morală. Eu ştiam că nu sunt vinovat de nimic, dar ei puteau oricând să mă condamne considerând că eu am mers cu Novăceanu ca să înşfăcăm ziarul „Adevărul”. M-aţi întrebat corect dacă nu ar fi trebuit să mă gândesc înainte de a semna acea hârtie din moment ce imaginea lui Novăceanu avea nişte pete neplăcute la culoare, dar ţineţi minte un lucru: era o chestiune administrativă hârtia aia, iar eu din punctul ăsta de vedere eram nul.
Novăceanu a spus, ulterior, că a fost dat jos din sete de înavuţire.
Ce sete de înavuţire? Asta e o minciună. „Adevărul” a trecut atunci printr-un moment zero, a trebuit să plătim chirie şi pentru scaunele pe care stăteam.
Dar statutul de acţionari a adus nişte beneficii celor din redacţie.
Da, dar acele beneficii erau realizate prin munca noastră directă. Dar noi, în momentul zero, am rămas doar cu pixurile. Motivul nu era înavuţirea, în acel moment bătălia era pentru putere, erau oameni care ştiau ce înseamnă puterea unui ziar. Eu am vrut să plec atunci, chiar am spus în şedinţă că nu sunt de acord cu ce a făcut Novăceanu, că nu vreau să plec, dar având în vedere situaţia în care am fost pus, mă văd silit să o fac. Şi atunci s-au ridicat mai mulţi din redacţie, care au zis: „Tu eşti un om cinstit, rămâi cu noi”. Mircea Bunea a zis: „Domnule, îmi era milă de tine, am văzut cum te manipula Novăceanu încă de anul trecut”.
Petre Roman avea dreptul legal să ne scoată din sediu şi, dacă ne opuneam, ne putea băga şi în puşcărie. Avea dreptul legal, dar n-a avut curaj.
Se încarcă comentariile...
