Carol al II-lea, fiul risipitor (II)

În zece ani de domnie, moştenitorul la tron al regelui Ferdinand a reuşit să pună capăt crizei economice, dar a contribuit şi-a asistat neputincios la destrămarea României Mari

Iuliu Maniu este însărcinat cu formarea unui nou guvern naţional ţărănist, dar „Adeverul” atenţionează :  ”Criza de guvern s-a sfârşit, dar criza politică reîncepe, ba chiar intră într-o fază mult mai gravă”.  Deşi după toate semnele lucrurile nu par a fi tocmai în regulă, în  „Adeverul” din 19 iunie 1930, Iosif Nădejde îi linişteşte pe cititori, prin articolul „Normalizarea vieţii publice. Dece se agită spectrul dictaturii” :„ Se flutură astfel la orizont spectrul unui regim de dictatură. Iar spre curiozitatea lucrului, prevestirile de Cassandră sunt făcute pe un ton de aşteptare veselă şi de mare bucurie (...). De alminteri, dictatura a cărei umbră e agitată la orizont rămâne o simplă sperietoare, de vreme ce însuşi regele, prin felul cum şi-a inaugurat domnia, dovedeşte intenţia de a se menţine în lăuntrul normelor strict constituţionale”.

Cult şi cultură

La puţin timp după revenirea pe tron, Carol proclamă data de  8 iunie drept ziua ”Restauraţiei”, care devine cel mai important eveniment public . Pentru sărbătorirea acesteia, se va pune, în fiecare an, în mişcare un uriaş aparat propagandistic. Au loc parade, se defilează în uniforme,  se salută cu palma spre cer, se ţin discursuri patriotarde, în jurul tribunelor oficiale se strâng mulţimi de oameni. După cinci de  „Restauraţie”, „Adeverul” relatează cum 25.000 de băieţi şi de fete defilează pe platoul Cotroceni, prin faţa suveranului. De atunci, „Restauraţia” se transformă într-o sărbătoare care se adresează în special tinerilor. Aceştia sunt strânşi sub „umbrela” unui fel de UTC al vremii, numit ”Straja Ţării”. Pe stadionul ANEF, din Capitală, „străjerii” se străduiesc să fie pe placul regelui:  au loc defilări, exerciţii sportive, momente coregrafice, suveranul este proslăvit şi glorificat. Carol este numit „Salvatorul” , „Regele Renaşterii”, „Voievodul Culturii” sau „Marele Străjer”. Contribuţia regelui la dezvoltarea culturii şi artelor este însă una de netăgăduit. De altfel, la deschiderea Universităţii Populare de la Vălenii de Munte, Carol însuşi ar fi declarat: „Îmi iau angajamentul să fiu şi un voievod al culturii române!”. S-a înconjurat deci de „muncitori cu duhul”, cum obişnuia să-i numească: scriitori, artişti, oameni de spirit. Lucian Boia, în „Capcanele istoriei. Elita intelectuală între 1930-1935”, notează : „Încurajarea culturii române rămâne probabil singurul capitol fără umbre în cariera lui regală. A vrut să fie un rege al culturii. Şi, lăsând la o parte tot ce a însemnat propagandă şi adulaţie, se poate spune că i-a reuşit. I-a ajutat pe creatori şi material, într-o anumită măsură, dar mai ales dându-le sentimentul că reprezintă ceva în societatea românească. Toate acestea, fără a le cere alinierea la vreo formulă ideologică sau literară”. Dar nici aceştia nu i-au rămas datori.  I-au fost închinate volume, i s-au dedicat poezii, i-au fost înălţate ode. Elogiile au fost semnate, între alţii, de Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Mihail Sadovenu, Lucian Blaga, Cezar Petrescu.

O linişte relativă

La 22 ianuarie 1931, „Adeverul” citează un articol din „The Times”, care poartă un  titlu grăitor: „România sub regele Carol. Speranţe dispărute”. În plină criză economică, ediţia din 16 aprilie 1931, anunţă că singura soluţie politică posibilă ar fi alcătuirea unui guvern de largă concentrare naţională. În editorialul „Regele a vorbit”, B.Brănişteanu notează: „Situaţia ţării e grea. Ea ameninţă să devie şi mai grea. Există oare îndoială că numai cu eliminarea, pentru o bucată de vreme, a deosebirilor de concepţii, cu astâmpărarea luptelor politice, se poate obţine liniştea relativă în care remediile contra crizei, dintre cari unele vor trebui să fie eroice şi altele fără de precedent, să poată fi aplicate, cu şansa de a fi acceptate, de a fi suportate de poporul acesta, cari de cincisprezece ani nu îşi poate găsi aşezarea şi echilibrul”
La 1 iunie 1931, au loc din nou alegeri. Maniu se retrage din fruntea partidului naţional ţărănesc şi se improvizează un guvern de tehnicieni, condus de Nicolae Iorga. În 17 noiembrie 1931, editorialul din „Adeverul” comentează  ”Mesagiul” ( lui Iorga rostit în faţa Camerelor): „ Guvernul vrea să revizuiască întreaga aşezare economică şi financiară a statului şi, deci, a ţării: el vrea să creeze o nouă ordine de lucruri, întemeiată pe forme noui, în concordanţă cu realitatea socială a momentului”.  În ediţia din 17 aprilie 1932, „Adeverul” publică un reportaj despre o nenorociere: „Castelul Foişor din Sinaia, distrus de incendiu. Regele a plecat imediat la Sinaia”. Se pare că focul a pornit de la o ţigară aruncată de muncitorii care efectuau nişte lucrări de renovare. Deznodământul: „În câteva minute a fost distrus tot castelul împreună cu mobilierul şi cu numeroase acte de valoare şi cu obiecte de artă aparţinând regelui şi voevodului Mihai.  S-a salvat numai foarte puţină mobilă, fără importanţă”.

„Muncă şi optimism”

La 2 iunie 1932, „Adeverul” anunţă demisia guvernului.  Iorga însuşi recomandă formarea unui „guvern de partid”. Alexandru Vaida-Voevod  devine şeful noului cabinet. Este urmat de un alt guvern Maniu, care demisionează după numai trei luni, la începutul anului 1933. Vaida este însărciant din nou cu formarea guvernului. Titulescu apare în fruntea departamentului afacerilor străine. La depunerea jurământului, regele ţine un discurs: „ Aveţi în faţa Domniilor Voastre-o ştiţi cu toţii cum o ştiu şi Eu-timpuri grele şi muncă grea. Opera pe care o aveţi în faţă este o operă care, pe lângă măsurile cerute de  evenimentele zilnice cuprinde şi o parte de permanenţă şi de solidă reaşezare a statului nostru”. 19 septembrie 1993. De la castelul Peleş, din Sinaia, „Regele la radio. Cuvântarea rostită la inaugurarea Orei naţiunii”: „Lozinca şi credinţa noastră a tuturor iubitorilor de ţară trebuie să fie: muncă şi optimism. Căci să nu uităm apa trece pietrele rămân, greutăţile trec şi realizările solide şi cinstite rămân”.

De şperţuri la crime

În privinţa cinstei proprii însă, situaţia e destul de tulbure.  Înaintea întronării, Carol deţinea tiluri şi acţiuni la marile întreprinderi industriale din românia, evaluate la aproape 7 milioane de lei. La acestea se adăuga moşia Mânăstirea, de lângă Olteniţa, din administrarea căreia primea lunar între 20.000-40.000 de franci francezi. După întronare, prin camarila sa, Carol ajunge să  controleze numeroase societăţi comerciale şi bănci. Indiferent de prilej, Carol obişnuia să primească daruri consistente care, de obicei, constau în acţiuni, valori, proprietăţi, terenuri şi obiecte de valoare. În plus, casa regală se bucura de scutirile de taxe la importul de automobile şi produse petroliere. A devenit notorie povestea din 1940, când în pivniţele regale au fost descoperiţi la fermentare 500 de litri de coniac, care urmau să fie vânduţi printr-un magazin din Piaţa Victoriei, deşi Administraţia Casei Regale nu avea autorizaţie pentru fabricarea băuturilor alcoolice. Mai trebuie adăugat că, în timpul domniei lui Carol II s-au săvârşit numeroase asasinate politice (le-au căzut victime, între alţii, doi prim miniştri, liberalul I.G.Duca şi ţărănistul Armand Călinescu, şi Corneliu Zelea Codreanu, alături de alţi 13 legionari) de care, se pare, regele n-ar fi fost complet străin.

Presa cu botniţă

Ediţia din 17 octombrie 1933 consemnează ”Ziua regelui”. Carol împlineşte 40 de ani. La biserica Domniţa Bălaşa, se oficiază o slujbă la care participă membrii guvernului. Apoi,  cu un tren special, aceştia pleacă la Sinaia, unde „vor prezenta felicitări regelui, care-i va reţine la dejun”. Pentru acelaşi prilej sărbătoresc, sosesc de la Balcic regina Maria, regina Elisabeta, prinţul Nicolae, arhiducii Ileana şi Anton de Habsburg şi prinţul Ştefan. O relatare cuminte, care ascundea însă o realitate amară. Dacă în ţară statul instituise cenzura totală asupra subiectelor picante ce priveau familia regală, presa mondială nu contenea să vorbească despre excesele, extravaganţele şi cheltuielile exorbitante ale cuplului Carol -Elena Lupescu. Pe Carol, toate acestea nu îl înfuriau. Dimpotrivă, se simţea mândru.

„Nici un vot pentru dictatură!”

23 aprilie 1935. După mesajul regelui la închiderea sesiunii parlamentare, „Adeverul ” scrie cu îngrijorare: „Zilnic se vorbeşte de câteva luni de eventualitatea unei modificări a Constituţiei. Fireşte o modificare în sensul dreptei-cu restrângerea ultimelor libertăţi care mai există în ţara asta”. Pe 21 noiembrie 1927, au loc alegeri parlamentare. Cruciale pentru ceea ce va urma. „Adeverul” avertizează în editorialul „Pentru alegerile de astăzi”: „Astăzi cetăţenii ţării sunt chemaţi să se rostească, prin votul lor, asupra gravelor probleme ce frământă ţara. Toate partidele politice şi-au afirmat programul. Dintr-o sumară lectură se desemnează precis două tendinţe: una reacţionară, zgomotos afirmată de toate partidele şi grupările dreptei; alta democrată susţinută de toate partidele de ordine. Importanţa alegerilor de astăzi nu a scăpat desigur celor ce au urmărit propaganda electorală desfăşurată într’un ritm extraordinar de viu, prin participarea zecilor de mii de cetăţeni la întrunirile publice. Această participare bogată a demonstrat trei adevăruri: 1. Prezenţa unei conştiinţe cetăţeneşti active care va fi la chezăşia controlului în treburile publice. 2. Existenţa în massele populare a sentimentului de libertate, democraţie şi ordine constituţională. 3. Respectul pe care-l au aceste masse, faţă de politica externă a României, adică pentru menţinerea alianţelor noastre tradiţionale ce au ca obiect păstrarea păcii prin întărirea Ligii Naţiunilor. În faţa acestor constatări îmbucurătoare, presupunem în primul rând că toţi cetăţenii vor veni şi îşi vor îndeplini datoria în faţa urnelor. În felul acesta, vor manifesta, prin votul lor, acelaş ataşament faţă de partidele cari au dat dovada ca vor menţinerea libertăţilor, păstrarea ordinei, înlăturarea anarhiei şi menţinerea regimului constituţional. Deci: NICI UN VOT PENTRU DICTATURĂ! TOATE VOTURILE PENTRU PACE, LIBERTATE ŞI DEMOCRAŢIE!”. La alegeri  participă 13 partide şi 53 de grupări politice.

”Garda de Fier” ridică fruntea

În ediţia din 23 decembrie 1937, se constată că nici un partid nu a întrunit peste 40% din voturile electoratului. În editorialul intitulat  „După alegeri” se arată:  „(...) numărul de voturi  pe cari le-au întrunit cele două partide constituţionale, partidul liberal şi cel liberal-împreună cu partidele mici (liberal Gh. Brătianu, social democrat, radical-ţărănesc,etc) depăşeşte cu mult numărul voturilor dobândite de cele două grupări extremiste, Totul pentru ţară şi fracţiunea Goga-Cuza. Aşa încât se poate afirma cu precizie: 1. Ţara nu vrea regim dictatorial, 2. Ţara nu acceptă o orientare, în politica externă, către Berlin. Aceste două încheeri se desprind cu claritate din rezultatele de până acum. Votând cum a votat, ţara a dovedit că: 1. Vrea menţinerea regimului constituţional, 2. Vrea menţinerea politicii externe azi în vigoare, adică menţinerea actualelor alianţe. (...) Garda de fier se dovedeşte mai populară decât se credea. Dacă partidele constituţionale se vor mânca între ele mai departe, ca până acum, dacă îşi vor irosi forţa lor în lupte exagerat de pătimaşe, Garda va câştiga teren”. Regele Carol II numeşte guvernul condus de Octavian Goga, preşedintele Partidului Naţional-Creştin, care câştigase doar 9,15 % şi pe Armand Călinescu ca ministru de interne. Pe „lista probabilă” a noului guvern Goga, la Comunicaţii, apare nominalizat generalul Ion Antonescu.

Suprimarea”Adeverului”

30 decembrie 1937. Sub directoratul politic al lui Mihail Sadoveanu, „Adeverul” publică un editorial semnat de Tudor Teodorescu-Branişte, sub titlul „Criza democraţiei”: „Se cuvine să recunoaştem că azi, criza prin care trece democraţia a atins punctul culminant (...).  Mărunte chestiuni personale au întunecat idealul care trebuia urmărit. Partidele s-au divizat. Prin toate aceste spărturi s-au înfiltrat la început, a năvălit tumultoasă apoi propaganda extremei drepte, şi, în special, a celei mai extremiste dintre grupările de dreapta. Rezulataula alegerilor a fost clopotul de alarmă (...). În acest ultim ceas, partidele şi oamenii ponderaţi pot încă să se reculeagă. Dar vor folosi oare ceasul acesta, care este cu adevărat ultimul?”.„Ceasul” va fi, într-adevăr, ultimul. Chiar de a doua zi, ziarele „Adeverul”, „Dimineaţa” şi „Lupta” sunt suprimate. De asemenea, sunt retrase legitimaţiile de călătorie pe CFR pentru jurnaliştii evrei.

Dezastrul

În data de 10 februarie 1938, Carol demite guvernul Goga, constituie un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea, suspendă Constituţia din 1923, şi-şi subordonează instituţiile statului. Pe 30 martie 1938, desfiinţează prin decret-lege partidele politice şi numeşte el însuşi membrii în Consiliul de Coroană.  Tot în 1938,  iniţiază o reformă administrativă de tip fascist, prin care împarte teritoriul României în zece ţinuturi. În 24 noiembrie 1938, se întâlneşte cu Adolf Hitler, care îi cere ultimativ ca România să se retragă din Societatea Naţiunilor, să se alieze cu Germania, să orienteze politica externă spre puterile Axei şi să aducă la putere Garda de Fier. Carol refuză categoric. La 16 decembrie 1938, înfiinţează Frontul Renaşterii Naţionale, ca „unică organizaţie politică în stat”, iar pe 22 iunie 1940, FRN se transformă în Partidul Naţiunii, decretat, fără echivoc, „partid unic şi totalitar”. Nu peste mult timp, de România Mare făurită de tatăl său se va alege praful. În august 1939, între Germania hitleristă şi URSS se semnează un protocol secret, care, printre altele, prevedea divizarea României. Un an mai târziu, URSS ocupă Basarabia şi Bucovina de nord, iar Ungaria, sprijinită de germani, Ardealul de nord-vest. Prin Tratatul impus cu Bulgaria, vom pierde şi Cadrilaterul, inclusiv Balcicul.

Abdicare cu plată

Incapabil să mai controleze dezordinea din ţară, Carol îl cheamă la putere pe generalul Ion Antonescu şi îl investeşte cu puteri depline în stat. Pe 6 septembrie 1940, abdică în favoarea fiului său Mihai I. Mihail Manoilescu, pe atunci ministru de externe, susţine că regele ar fi condiţionat abdicarea de plata unei rente anuale de 20 de milioane de lei în valută şi de garantarea întregii sale averi. Apoi, împreună cu Elena Lupescu, sub gloanţele legionarilor, care îl urmăresc până la graniţă, părăseşte ţara într-un tren cu special, cu 12 vagoane în care îndesase bogăţii imense, între care 41 de tablouri, unele semnate de Tizian, de El Greco sau de Grigorescu. După ce colindă prin mai multe ţări latino-americane, cuplul se stabileşte în Portugalia. În 3 iunie 1947, Carol se căsătoreşte cu Elena Lupescu la Rio de Janeiro, transformând-o în Prinţesa Elena de Hohenzollern  În 3 aprilie 1953, la 59 de ani, suferind de cancer, Carol II moare, lăsând averea Duduii, care îi supravieţuieşte 25 de ani. Este înmormântat în Capela Regilor Portugaliei, din Estoril. În 2003, la iniţiativa prinţului Paul al României, rămăşiţele sale pământeşti sunt aduse în România şi sunt reînhumate într-o capelă din apropierea bisericii unde se odihnesc regii României, iar Elena Lupescu-într-un cimitir din apropiere.