Originea rusofobiei la români. De ce am ajuns să îi urâm pe ruşi
01878 este anul în care „cauza Rusiei în România a fost pierdută pentru totdeauna". Tensiunile au apărut când românii şi-au dat seama că „apărătorii ortodoxiei" voiau, de fapt, să-i transforme în gubernie.
Momentul zero al sentimentului de ostilitate pe care românii îl
încearcă faţă de ruşi a fost, după toate probabilităţile, războiul
dintre aceştia şi turci din 1806-1812, „şase ani în care pământul
Principatelor avea să slujească din nou de câmp de bătălie. Şi dacă, în
saloanele din Bucureşti şi din Iaşi, doamnele vor învăţa valsul, iar
bărbaţii vistul şi faraonul (n.r. - jocuri de cărţi), la ţară mizeria,
jaful şi hoţiile vor atinge un nivel nemaicunoscut până atunci", după
cum scrie Neagu Djuvara.
Ironia e că, iniţial, românii i-au
întâmpinat cu entuziasm pe „eliberatorii" ruşi. Neagu Djuvara relatează
în cartea „Între Orient şi Occident": „În timpul războiului din
1768-1774, boierii moldoveni, în marea lor majoritate, îmbrăţişaseră cu
înflăcărare cauza Sfintei Rusii, care, punându-se în fruntea unei noi
cruciade împotriva necredincioşilor, avea să scape popoarele creştine de
sclavia în care erau ţinute de secole. O mulţime de călugări ruşi,
sosiţi în Principate, în Transilvania şi în toată Peninsula Balcanică,
pregătiseră de mult terenul, dovedindu-se propagandiştii cei mai eficace
ai acestor mişcări populare şi de simpatie faţă de «Rusia
pravoslavnică». Mii de volintiri (n.r. - voluntari) din Moldova şi
Muntenia se angajaseră în armata rusă: la sfârşitul războiului, erau
12.000", ceea ce înseamnă că peste 1% din populaţia bărbătească se
înrolase la ruşi.
UN SAT ÎNTREG, ALUNGAT PE CÂMP ÎN TOIUL IERNII
Românii
şi-au dat însă destul de repede seama că se înşelaseră, iar
„eliberatorii" ruşi nu erau apărătorii creştinătăţii, ci doar soldaţii
unui alt imperiu, mai vorace chiar decât îngrozitorii turci. „Pe măsură
ce adevăratele planuri ale ţarilor se dădeau pe faţă, marii boieri
începuseră să intre la bănuială. Pe de altă parte, comportamentul
trupelor ruseşti de ocupaţie din timpul războiului din 1787-1791
întunecase mult imaginea Rusiei în ochii poporului", povesteşte acelaşi
Djuvara.
Din epocă ne-au rămas mărturii zguduitoare ale cruzimii la
care se dedau ruşii pe teritoriul Moldovei şi al Munteniei. Contele
francez Louis Langeron, general în armata rusă la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, nota în „Memoriile" sale un episod petrecut în Moldova în
timpul campaniei din iarna anului 1788: „Iată un exemplu, dintr-o mie,
de ce era în stare cruzimea ruşilor". Enervat pentru că o furtună îi
afectase armata, generalul rus Kamenski a poruncit să fie decapitaţi
prizonierii tătari, iar un evreu suspect să fie legat gol de un stâlp şi
stropit cu apă la minus zece grade Celsius, lăsându-l să moară
îngheţat. Apoi a dat foc unui sat întreg şi i-a alungat pe locuitori pe
câmp, în ger şi zăpadă, lăsându-i să moară de frig şi de foame. În
final, acest general Kamenski a dat ordin ca toate animalele care nu
fuseseră ucise să fie strânse şi trimise în Rusia, pe moşiile sale.
Deşi
lefegiu în armata ţarului, nobilul francez nu împărtăşea metodele pe
care le foloseau colegii săi ruşi: „Am putut judeca grozăviile la care
ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi
fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este
cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o
uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să
zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi
facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi
rămâne ca o stană de piatră. (...)".
Deja, în timpul războiului
ruso-turc din 1806-1812, boierii din ţările române nu le mai erau
favorabili ruşilor, pe care-i priveau cu teamă şi-i suspectau
(justificat) că vor „uita" să mai plece. Iată ce scria un alt francez,
prinţul Joseph de Ligne, în timpul războiului ruso-turc din 1787-1791:
„Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de
ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi
de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum
se tem de întoarcerea celor din urmă".
"Împrejurările în care s-a aflat Rusia în 1812 ne-au silit să nu cerem decât Prutul“.
Contele Louis Langeron, general în armata ţaristă
Se încarcă comentariile...
